Visul unui artist! Gheorghe Dican, creatorul celei mai mari cupole vitraliu din lume se destăinuie cititorilor ziarului nostru

Și-a văzut visul cu ochii! Așa se poate descrie pe scurt viața creatorului celei mai mari cupole vitraliu din lume sub formă de acoperiş. Vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, Gigi Dican, a știut de mic copil ce vrea să ajungă când o să fie mare. Și-a dorit să ajungă artist și a ajuns!


Gheorghe Dican este un adevărat personaj în Râmnicu Vâlcea și nu numai. Vicepreșdinte al UAP România, “Gigi” cum îi spun prietenii, a reușit să facă din municipiul de la poalele Capelei un adevărat pol cultural al României. S-a născut acum 57 de ani în comuna vâlceană Cernișoara, la o aruncătură de băț de Horezu și spune că de mic și-a dorit să ajungă artist. Cel mai bine se simte în micuțul său atelier și spune că niciodată nu s-a gândit să trăiască în altă țară, deși a călătorit mult în Occident. Niciodată nu a putut să stea mai mult de o lună departe de casă. Artistul plastic din Vâlcea a participat și a organizat sute de expoziții de-a lungul timpului. Este celebru, însă, pentru că a creat cea mai mare cupolă vitraliu din lume sub formă de acoperiş, aflată la Biblioteca Județană Antim Ivireanu din Râmnicu Vâlcea. Lucrarea realizată acum 14 ani și numită „Facerea Lumii” este alcătuită din 86 de module aşezate pe o suprafaţă de 142 mp, fiind construită la aproximativ 30 m înălţime de la baza edificiului. Sticla colorată este executată manual, cu armătură de plumb, în tehnica străveche a vitraliului propus pentru omologare la Cartea Recordurilor. Ca plan pentru viitorul apropiat, Gheorghe Dican își dorește să înființeze o școală particulară de arte plastice.


Rep.: – Maestre, ce a vrut să se facă atunci când va ajunge mare copilul Gigi Dican?
G.D.: – Ceea ce s-a și întâmplat… Mi-am dorit să fiu pictor. L-am văzut pe tatăl meu pictând cruci, l-am văzut pe unchiul meu pictând natura și mi-am dat seama că asta vreau să ajung și eu, artist plastic. Nu mi-am dorit altceva niciodată.
Rep.: – A fost greu drumul de la vis la realizarea visului?
G.C.: – Nu-mi dau seama. Îți dai seama de dificultatea drumului doar când te uiți în spate… Au fost momente mai grele înainte de ’89, după care lucrurile au decurs pe o traiectorie normală, cu greutățile inerente într-o societate ca a noastră, cu o democrație în formare, incipientă, cu instituții de formare a artistului firave, cu o piață de artă aproape inexistentă, cu galerii de artă private puține, cu interese puține. Am prins perioada de maturitate imediat după Revoluție, aveam 30 de ani și am făcut ceea ce cred eu că trebuia să fac pentru ca să îmi desăvârșesc profesia. Am căutat să fac mereu lucrurile bine și foarte bine, fiind destul de activ în viața publică.
Rep.: – E frumoasă viața de artist, ziua vesel, noapte trist?
G.C.: – Eu știu dacă e așa?… Fiecare destin are frumusețea lui, fiecare om are parte de bucuriile sale, așa cum le proiectează. Viața de artist nu e cu mult diferită față de cea a altui om, din alt domeniu, care vrea să facă performanță. Important este ca fiecare om să vadă ceva când se uită în spate!

Rep.: – V-ați dorit vreodată să rămâneți în altă țară cum, de exemplu, a fost fratele dumneavoastră care și-a petrecut ani buni în altă țară?
G.C.: – Nu! Am început să călătoresc în Occident imediat după ’89. Nu am putut să stau niciodată mai mult de o lună în alt țară. Vedeți și atelierul, fiecare obiect așezat aiurea, aleatoriu, face parte din existența mea. Eu sunt legat de oamenii de aici, de locurile de aici, de lucrurile de aici. Fie că îmi plac, fie că nu. Acesta este și motivul datorită căruia nu m-am îndepărtat foarte tare nici de locurile natale. Mă gândeam că voi regreta dacă voi pleca departe de locurile care îmi sunt atât de dragi. Eu mă emoționez de fiecare dată când un simbol al României este în apropierea mea. Și, nu, niciodată nu am vrut să plec definitiv din România și niciodată nu voi pleca. Mereu am apărat valorile naționale fără să fiu extremist și așa voi face mereu.
Rep.: – Se zice că în scurt timp apare Școala de Arte Plastice Gigi Dican…
G.C.: – Exită interes în jurul acestei idei. Lumea se gândește la un cadru instituțional. Am lansat la început ca o glumă această idee. În jurul ei au venit mai mulți prieteni care m-au încurajat, mi-au dat și sfaturi. Nu vreau să fac o școală care să răspundă comandamentelor instituționale, îmi doresc niște oameni în jurul meu cărora să le împărtășesc din ideile mele și de la care, de ce nu, să învăț și eu.
Rep.: – Care este povestea vitraliului care l-a făcut celebru pe Gigi Dican?
G.C.: – Povestea vitraliului s-a născut atunci când la Râmnicu Vâlcea s-a născut ideea să funcționeze o bibliotecă modernă, adaptată timpurilor în care trăim. S-a născut din dorința unor oameni care au vrut să se facă ceva deosebit. Îl amintesc pe domnul Iulian Comănescu, în calitatea sa de președinte al Consiliului Judțean. A avut ambiția și perseverența de a duce acest proiect până la capăt. De apreciat este și ambiția constructorilor, și ei parte din acest proiect. Dacă nu era munca lor de a face ceva deosebit, nu ieșea bine. S-a adăugat și dorința mea de a face un lucru deosebit. A fost și nebunia necunoscutului. Nu mi-am dat seama ce mă așteaptă, ce lucruri neprevăzute pot să apară. Am învins toate greutățile, a fost o muncă în echipă, 5-6 persoane cu tot cu mine. A fost dificilă inclusiv partea de documentare. Trebuia realizată o compoziție cu monumentalitate și strălucire și care să fie în ton cu tendințele artei moderne. Foarte puțin știu că această parte de documentare este greu de realizat. Este o compoziție sub formă de cupolă, într-o relație directă cu partea de exterior. Acum este plin de zăpadă, dar lumina trece prin el. Trebuia făcută partea de izolație și termoizolație și trebuia să se poate citi din toate părțile. A tebuit să construim module, să le adaptăm, să le probăm pe loc, la o înălțime de 30 de metri. A fost complicată și partea de montaj care a durat trei luni. Cei care l-au văzut, l-au propus pentru Cartea Recordurilor. Pe post de acoperiș, într-o relație directă cu exteriorul, este greu de crezut că mai există. Toată nebunia a durat mai bine de un an. Ne-am speriat că putem ajunge la situația în care va ploua prin el. Uite că este de 14 ani și nu s-a întâmplat nimic. Eu nu dau idei de promovare, dar vă spun un lucru, turiștii români nu știu despre acest vitraliu în timp ce cei străini știu, este un paradox. Am fost aici când grupuri mari de turiști din Franța de exemplu, au fost aici și au vizitat vitraliul.
Rep.: Vă mulţumesc!

Gabi Cîrjaliu

Share...Share on Facebook662Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0