Sărbătorile de iarnă în viața satului vâlcean

Datinile, tradiţiile şi obiceiurile care se mai practică şi astăzi, în toate regiunile locuite de români, şi care prezintă forme atractive de integrare în cultura contemporană, sunt cele din ciclul Anului Nou. Mai multe tradiţii unice legate de sărbătorile de iarnă se mai păstreză încă, din moşi-strămoşi, în toate colţurile judeţului Vâlcea, după un ritual bine stabilit, cu un ceremonial amplu caracterizat de o varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală.

Colindatul, un obicei străvechi

Numai la români fenomenul colindatului este atât de bogat, atât de variat şi de important, acesta putând să reprezinte, de ce nu, o valoare de patrimoniu universal. Sunt cunoscute colinde pentru gospodari, Colindul cel Mare care se cântă la fereastră, colinde pentru fată de măritat, pentru flăcău, pentru voinic, pentru vânător, pescar, negustor, pentru preot, pentru feciorul mort pe front etc.
Primii colindatori au fost păstorii care au venit la peştera luminată unde s-a născut Fiul Domnului şi, bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor, au vestit degrabă, în cetatea Betleemului, minunea la care au fost martori. Colindul este o inestimabilă zestre spirituală strămoşească. El este sfânt, pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu Tatăl. Dar colindul este şi bun, pentru că acestă veste are menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Colindatorii îl cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumii mai bune, cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar – de venirea primăverii -, fie de sfârşitul său – toamna, la culegerea recoltei. Colindele au şi un rol apotropaic, de alungare a spiritelor rele, şi de reîntâlnire cu cei plecaţi în lumea umbrelor.
În dimineaţa de Ajun a Crăciunului locuitorii satelor vâlcene împart copiilor, dar şi adulţilor, mai puţini la număr, “colindeţi”, care sunt daruri făcute de gazde (alimente, fructe şi dulciuri). Pe vremuri, “colindeţii’’ erau nişte covrigi (colăcei), copţi pe plită sau în cuptor, împărţiţi copiilor care se strângeau în curtea gospodarului, după miezul nopţii de Ajun. Cu această ocazie se făceau unele urări din partea copiilor: ,,Bună dimineaţa, la Moş Ajun/Ne daţi, ori nu ne daţi!?’’.
În zona Horezu, dar şi în alte localităţi, există tradiţia ca flăcăii să facă un foc mare unde se strâng toţi colindătorii. De aici se pleacă, din casă în casă, unde gospodarii îi aşteaptă cu coşurile pline cu bunătăţi. Colindătorul pune “colindeţul” în traista de la gât şi mulţumeşte pentru darul făcut, cu formula: “Bogdaproste!”.
În zona Tării Loviştei, colindele, numite ,,cântece de Crăciun”, diferă de la sat la sat, atât prin versificaţie cât şi prin linia melodică. Colindătorii se grupează în cete bine rânduite, în «preuci» şi «strane». Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei “vătaf”, “jude”, în alte zone din judeţ, ,,primar” sau ,,casier”. Acestora li se alătură câţiva flăcăi care au misiunea de a purta, în saci şi traiste, darurile primite. În Clocotici, Copăceni şi Racoviţa aceştia sunt numiţi «iepe», iar în Bumbuieşti şi Boişoara li se spune «măgarii băieţilor», ,,iapă”, la Cucoiu, sau «desăgari» în Titeşti şi Găujani.
Casele sunt colindate la rând, fără deosebire de statutul social al celor care le locuiesc, cu excepţia faptului că în multe locuri primul colindat din sat este preotul. Odată intraţi în curtea casei, colindatorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri, în faţa casei, după care gazda îi invită înăuntru unde se mai cântă câteva colinde, înainte de ospăţul comun.
Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează sa le ofere colindătorilor. Numai în Racoviţa sunt cunoscute un număr de 24 de colinde şi în Boişoara, 19 colinde. În colindatul din Racoviţa întâlnim cerbul, simbolul fecunditaţii, dar şi un simbol al ritmurilor creşterii şi al renaşterilor. Multe versuri amintesc despre bogăţiile pământului şi despre îndeletnicirile de bază ale vâlcenilor. Primirea în “ceată” este o confirmare a maturităţii tânărului, a trecerii lui în categoria ,,băieţilor de însurat”.
După primirea darurilor, în satele Bratoveşti şi Cucoiu, se cântă ,,colindul de plecare”, care începe din jurul mesei şi se termină la uşă, unde se stă până când colindul se sfârşeşte. În zori de zilei, tradiţia spune că cetele de colindători trebuie să cânte ,,Ziorile” care simbolizează şi faptul că în acel an s-a terminat colindatul.
Inginerul Marian Pătraşcu a identificat, în satul Grebleşti cel puţin douăzeci de cântece de Crăciun care se cântă în casă. Cu excepţia cântecelor care au legătură cu Naşterea Domnului sau care, în general, au tematică religioasă, cele mai multe cântece sunt pentru băiatul de însurat sau fata de măritat din casa respectivă. Acestora li se urează împlinirea dorinţei de a întâlni iubita sau iubitul potrivit. Textele colindelor din satele Titeşti, Cucoiu şi Bratoveşti au fost culese de la Nelu Pătru din Titeşti.

La Malaia, colindătorii se adunau la casa familiei Fotescu, de unde plecau, pe uliţa familiei Croitoru, coborau la drumul principal, apoi urcau pe pe uliţa Alexeştilor, treceau pe la biserică, mergând până la Gura Pârâului, de unde fiecare se întorcea acasă cu traista plină de colindeţi. Nicio casă nu rămânea necolindată pentru că astfel ar fi fost o mare ruşine sau jignire. Familiile care locuiesc mai departe de vatra satului vin cu colindeţii la gospodăria unui prieten sau a unei rude. În ziua de Crăciun colindă băieţii mai mari. În Malaia sunt mai multe colinde care se cântă la fereastră: la casa unui vânător se cântă “Vânătorii”, iar la celelalte case “Dormi-ş” sau “Sculaţi feţi, fetele tale”. La un gospodar cu oi se cântă “Judele” (Pr. Nicolae Moga, “Mălaia”). Nu doar în nordul judeţului s-au conservat aceste obiceiuri şi tradiţii. Preotul Teodor Bălăşel, include textele a patru colinde culese din comuna Scundu, în lucrarea “Versuri populare române” (Craiova,1919).
Umblatul cu steaua este un obicei care evocă momentul în care, la Naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a magilor şi închinarea lor cu daruri: aur, smirnă şi tămâie (aurul – demnitatea împărătească, smirna – suferinţă, tămâia – jertfă). Cântecele de stea – “Steaua sus rasare”,”Trei păstori se întâlniră”,”O, ce veste minunată” şi “În oraşul Viflaim” -, constituie un repertoriu creştin tipic cunoscut în multe sate vâlcene.
“Cetaşii” își confecţionează steaua asemenea astrului divin, cu o icoană pusă în mijloc. Toţi colindătorii cântă în cor, în faţa gazdelor, iar în final le urează sănătate şi prosperitate. Fiecare familie răscumpără “actele rituale” şi îi răsplăteşte pe “cetaşi” pentru buna vestire şi bunele urări. “Steaua” se detaşează, în tradiţie, de colinda propriu-zisă. Textele specifice sunt cunoscute cu numele de “cântece de stea” şi sunt tipic religioase.
Umblatul cu capra este un obicei care ţine de la Crăciun până la Bobotează. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta. Capra e făcută dintr-un lemn scurt, cioplit fin în formă de cap de capră, acoperit cu hârtie roşie și neagră. În spatele coarnelor se pune o oglindă în care se reflectă lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. De partea de dinaintea falcii de jos se afla atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă care produce acel clămpănit sec. Capra este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei care execută un dans frenetic, saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clâmpănind ritmic din falcile de lemn.
În unele localităţi din Vâlcea capra mai este numită şi “brezaia” (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. “Brezaia” este o capră mai mare şi mult mai împodobită decât capra, având botul şi coarnele mari. Cei ce joacă ,,Brezaia” sunt băieţii mai mari şi chiar cei căsătoriţi. Împodobirea brezăii se face cu mare grijă, îmbrăcatul ei numindu-se ,,împopoţoneală’’, de unde şi zicala: ,,Te-ai împopoţonat ca o brezaie”. Cei ce însoţesc brezaia sunt: ,,uchiaşul brezăii”, care se maschează, îndeplinind aceeaşi misiune ca “unchiaşul caprei” şi muzicanţii, cu fluier şi vioară pe melodiile cărora joacă brezaia. La final, unchiaşul adună banii.
“Vasâlca” poartă aceeaşi vestimentaţie cu cea a “Caprei”, numai că se diferenţiază de aceasta. Nu are un “unchiaş” şi joacă pe ritmul interpretat de unii însoţitori cu instrumente muzicale diferite, iar restul poartă diferite păsări şi animale vii (gâşte, câini, cocoşi şi o căpăţână de porc). În timp ce “vasâlca” joacă asemănător “brezăii”, însoţitorii animalelor invită pe acestea sau dacă reuşesc le fac să gâgâie, să latre, să cânte precum cocoşii sau alte păsări. Obiceiul a fost întâlnit sporadic în nordul judeţului.
Vicleimul este jucat de la Crăciun până la Bobotează şi este o formă de teatru popular care înfăţişează Naşterea lui Iisus. Inspirat din literatura bisericească creată pe marginea textelor bilblice, Vicleimul păstreaza urme din colindatul cu măşti și este adesea precedat de o dispută între anul vechi şi anul nou, iar epilogul său ia forma unei urări. În privinţa datinilor teatrale întâlnite în Vâlcea şi în întreg spaţiul românesc, acestea cultivă aspecte ale aceluiaşi mister, dar în forme proprii, cu elemente dramatice, menite să reproducă secvenţe din atmosfera nativităţii.
Irodul şi Vicleimul, obicei uitat, de-a lungul timpului, este de fapt, o piesă de teatru popular ce se mai juca, încă, în vremea celui de-al doilea război mondial, în zilele Crăciunului, pe întreg teritoriul românesc (Vitleemul). Irodul cunoaşte mai multe denumirii în funcţie de zona geografică: Steaua, Craii, Viflaimul sau Vicleimul. Irodul reprezenta, adesea după scenarii şi costume influenţate de realităţile autohtone, istoria Naşterii Domnului. Personajele erau Împăratul (Irod), Pruncul, Regii Magi sau Craii şi Ciobanul.
În secolul al XIX-lea, piesa era jucată în oraşe, la “case mari” de către cântăreţii de la biserică. Însă şi “irodarii” ţărani ajungeau, în primele decenii ale secolului XX, până în marile oraşe fiind primiţi cu bucurie de toată lumea. Astăzi, aria de răspândire a Irodului s-a restrâns. Răspândit mai ales în Oltenia, Vicleimul adaugă Irodului un teatru de păpuşi. Scena lui este înlocuită cu o ladă în interiorul căreia se află decorul şi evoluează marionetele, mânuite din afară. De obicei Vicleimul cuprinde două părţi: în prima este jucat Irodul de personaje umane, în a doua păpuşile interpretează o scenetă cu conţinut profan.
Pluguşorul este urarea tradiţională la români din preajma Anului Nou şi care a mai păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El a înlocuit, după 1948, ,,Buhaiul’’, din cauza conţinutului istoric ce nu corespundea regimului, din care cauză a fost interzis. El a fost întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul ,,Pluguşorului’’ nu se recită, ci se cântă, dar el şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Are un text scurt şi imită strofele din ,,Buhai’’, iar pe altele le parodiază. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe masură ce se apropie de final. Această tradiţie s-a păstrat şi în satele vâlcene din Ţara Loviştei, zona Horezului, dar și în sudul județului. În “preucă” merg doi sau trei tineri până la vârsta de 14 ani. Se colindă pe la toate gospodăriile, până către miezul nopţii: “Aho, aho, ho-ho,/Mâine anul se-noieşte/ Pluguşorul se porneşte/Şi începe a brazda/Pe la case a ura…”.
Umblatul cu Sorcova face parte din obiceiurile de Anul Nou fiind mai mult bucuria copiilor, în prima zi a anului. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hartie colorată. Numele îi vine de la termenul bulgar surov (verde, fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Inclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.
În dimineaţa primei zile a anului, copiii cuprinşi între vârstele de trei (de când pot umbla şi memora versurile ,,Sorcovei”) până la zece ani merg cu ,,Sorcova”. Urările legate de sorcovit sunt specifice mai mult Munteniei, dar preluate şi în zona Loviştei. Înainte vreme, când Sorcova nu se cumpăra de la oraş, ea se confecţiona dintr-un bastonaş, înfăşurat cu beţe frumoase, iar la capătul de sus se lega un mănunchi de busuioc. Mai târziu, sorcova s-a împodobit cu foiţe de staniol şi hârtie creponată, de culori diferite, dorind să ia înfăţişarea unei ramure înflorite. Tradiţia spune că sorcova adevărată era făcută din ramuri de măr şi de trandafir, care, pentru înflorire, erau puse într-un vas cu apă ţinut la căldură şi lumină, cu un anumit timp înainte de Anul Nou, ca să aibă timp să-şi desfacă mugurii.
Tradiţiile unice legate de sărbătorile de iarnă, ca şi alte valori etnofolclorice, mai constituie încă un tezaur viu în judeţul nostru, ţine doar de noi dacă vom ştii să impunem măsurile de prezervare pentru ca acesta să nu se piardă pe viitor. Colindele au dăinuit sute de ani şi ele trebuie, de acum înainte, să rămână prin transmiterea lor către tânăra generaţie, către copii, în formă originală, autentică.

Prof. dr. Florin Epure, Director executiv la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Vâlcea