Vâlcenii și Marea Unire

Realizarea idealului național al românilor la 1918, de a fi uniți pe veșnicie, a fost dorinţa fraţilor de aceeaşi limbă, credinţă, cultură, obiceiuri, tradiţii, istorie, de a trăi în interiorul aceloraşi graniţe. Acest moment istoric a fost posibil prin efortul tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. La edificarea lui au contribuit militarii și ofișerii care au murit pe front, dar și o generaţie importantă de oameni politici ai vremii, printre ei numărându-se și câțiva liberali vâlceni care au promovat, în afara granițelor, situația românilor aflați sub ocupație străină și ideile de unitate națională, punându-și, de multe ori, viața în pericol. Deasemenea, îi găsim ca părinți fondatori ai Constituției din 1923, una dintre cele mai democratice legi fundamentale din Europa. Iată, doar câteva repere al vieții lor și efortul depus pentru înfătuirea idealului de veacuri al neamului.

Eugeniu Carada, autorul memorabilelor cuvinte: „Pentru România liberă oricând, oricum, cu oricine şi contra oricui”, a fost un personaj cu o energie efervescentă, blamat dar şi iubit de contemporanii săi. A fost puţin cunoscut în timpul vieţii sale, deoarece nu a fost atras de glorie şi măriri, ci a preferat să ajute din umbră la renaşterea modernă a României. Considerat unul dintre fondatorii statului român modern, Eugeniu Carada a fost implicat în majoritatea momentelor importante dinaintea Marii Uniri din 1918. Între politică, zona economică, contribuțiile sale jurnalistice și literare, a fost un susținător ferm al unirii teritoriilor românești. El a participat la etapele importante care au precedat sindicatul din 1918, și anume Uniunea Principatelor din 1859 și dobândirea independenței în 1877, dar și la construirea și dezvoltarea diverselor instituții și proiecte ale țării începând cu a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Cât a stat în fruntea BNR, Eugeniu Carada a săvârșit numeroase opere de binefacere. Va clădi, cu banii săi, Catedrala românilor din Vârșeț; contribuie, de asemenea la cladirea bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Brașov, a sprijinit financiar școlile și revistele ardelene, a subvenționat apariția unui ziar românesc în Basarabia și clădirea de monumente dedicate lui Mihai Viteazul, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, etc. El este cel care întreține mișcarea națională a românilor din Ardeal. Cu bani de la el au fost plătite amenzile primite de către redactorii de ziare care “îndrăzneau să gândească românește”. Din păcate, nu a putut fi părtaș la momentul de glorie al Marii Uniri, deoarece în ziua de 10 februarie 1910, se stinge din viață, la vârsta de 73 ani.

Grigore Procopiu (1859 – 1930) a fost avocat de prestigiu și un om politic liberal cu o bogată activitate publică, fiind ales primar al Râmnicului (1898-1899; 1917), deputat (1901-1914) și senator (1914-1926). A fost ales în Parlamentul din 1914 și va deține funcția de vicepreşedinte al Senatului (1922-1926), stând alături de Ionel Brătianu la mai toate hotărârile ce s-au luat în acei ani de mari încercări pentru țară. Când Bucureștiul intră sub ocupație germană, se retrage cu Parlamentul și regele la Iași (1917). Se numără printre parlamentarii care pleacă în exil (ianuarie 1917), în sudul Rusiei, la Odessa, dar mai ales la Herson (Kherson), pe malul Niprului, unde, după aprinderea revoluţiei bolşevice, dar mai ales după realipirea Basarabiei la Patria Mamă – pentru care a lucrat intens -, la 23/24 ianuarie 1918 a fost arestat de bolşevici, trecând prin peripeţii greu de redat, până la reîntoarcerea în ţară. Parlamentarii români au fost la un pas de a fi lichidați de rebelii bulgarului Racovski, numai intervenția colonelului canadian Boyle salvându-le viețile. Ne-a lăsat o carte cu impresii din această aventură a vieții sale – „Parlamentul în pribegie“ -, publicată în ediție princeps la Râmnic (1920), şi reeditată în anii 1992 și 2018. Mai târziu, a renunțat la avocatură, ca să fie membru al Consiliului Legislativ – for care a contribuit la unificarea legislației pe întreg pământul României Mari -, şi unul dintre părinţii Constituţiei din 1923. A condus, ca director, “Democrația Vâlcii”, un ziar care a apărut la Râmnic în 1918-1919, anii desăvârșirii unității naționale.

Constantin G. Dissescu (1854 – 1932) a fost unul dintre cei mai prestigioși magistrați, profesor universitar de drept administrativ și constituțional, un remarcabil orator, eseist, autor a mai multor volume de drept, redactor și director al mai multor reviste, dar și un politician desăvârșit; a fost ministru al Justiției (1899-1900) și al Instrucțiunii Publice și Cultelor (1906-1907, 1912-1914). A fost deputat și senator de Vâlcea, în mai multe rânduri.
Contribuția sa la realizarea unității naționale este extrem de valoroasă. A participat, împreună cu Take Ionescu (Partidul Conservator-Democrat), la Consiliul de Coroană din anul 1914, unde s-a hotărât neutralitatea României față de izbucnirea primei conflagrații mondiale. A devenit un antantist fervent, militând în comitetele naționale pentru intrarea în război alături de Anglia, Franța și Rusia. În urma înfrângerilor militare din anul 1917 se retrage cu Parlamentul la Iași. Un an mai târziu, este trimis la Paris cu misiunea de a promova cauza unității naționale în Comitetul Național Român (transformat în Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina), deținând funcția de vicepreședinte al acestui for. La încheierea războiului îl găsim activând în Liga Națiunilor și este raportor al Constituţiei României din anul 1923. Va fi delegat permanent al României în Comitetul Uniunii Interparlamentare, în perioada anilor 1905-1926.

Ioan (Jean) Th. Florescu (1871 – 1950), unul dintre cei mai cunoscuți juriști, a fost scriitor și publicist dar și o personalitate politică remarcabilă a primei jumătăți a veacului XX. A fost ales de 12 ori membru al Parlamentului, ca senator de drept și a deținut portofoliul justiției. Face parte, ca student, din grupul decemvirilor care au redactat și au înmânat studenților francezi un memorandum care dezvăluia lumii măsurile opresive la care erau supuși românii transilvăneni de către autoritățile austro-ungare.
Jean Th. Florescu își pune toată energia în sprijinul recunoașterii drepturilor românilor și al realizării idealului de unire. A militat pentru intrarea României în război alături de Antantă. A participat, în calitate de membru, la activitățile Comitetului Naţional de Propagandă de la Paris, în anul 1918. Are un rol important de a explica foștilor aliați că România fusese silită să închie pacea separată cu Puterile Centrale din cauza trădării Rusiei bolșevice. Este fondatorul și directorul revistei în limba franceză “La Roumanie nouvelle” (Bucureşti, 1925). Este unul dintre părinții Constituției din 1923, și adept al participării femeilor la alegerile electorale, un drept care s-a concretizat abia prin Constituţia din 1938.
A fost membru activ al Academiei Diplomatice Internaţionale din Paris și ministru plenipotenţiar clasa I la Madrid (1935-1937).

Ion Gheorghe Duca (1879-1933) este unul dintre cei mai importanţi oameni ai curentului politic liberal, eminent om de stat, intelectual de mare cultură şi talent, calităţi manifestate atât pe planul cugetării politice, cât şi pe cel al artei oratorice şi creaţiei literare. În politică a debutat în 1907, ca membru al Partidului Naţional Liberal, fiind deputat la vârsta de 28 ani, ministru la 35, preşedinte al P.N.L. la 51 şi prim-ministru la 54 de ani.
În capitala Franței, înființează, alături de conaționalii săi, “Cercul studenţilor români”. În cadrul întâlnirilor de la “Cafe Voltaire”, I.G. Duca s-a remarcat prin discursurile privind realizarea unităţii noastre naţionale.
Din anul 1914 ocupă postul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în Guvernul prezidat de Ionel Brătianu. Ne-a lăsat impresionante amintiri scrise, pagini care au intrat în istoriografia unităţii naţionale, cu descrierea evenimentelor la care a participat în mod activ: efortul de război, exilul la Iași și bucuria realipirii ținuturilor locuite de români la România, aşezarea structurilor ei politico-administrative, reforma agrară, elaborarea şi adoptarea Constituţiei liberale din 1923, readucerea liberalilor la guvernare sub conducerea sa, în anul 1933.
La sfârşitul războiului, timp de aproape un an, Duca a fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor reuşind să-şi pună semnătura pe decretul de expropriere a marii proprietăţi. Între anii 1922-1926, va deține portofoliul ministerului de externe. În cadrul Conferinţei de la Lausanne, la întrunirile „Micii Înţelegeri” și la „Societatea Naţiunilor”, I.G. Duca a militat pentru garantarea frontierelor şi conservarea integrităţii şi suveranităţii naţionale.

Dumitru Drăghicescu (1875-1945) a fost filosof, sociolog şi diplomat de notorietate internaţională, profesor cu doctorat în filosofie și un gânditor politic original. A fost unul dintre ideologii liberalilor, ales deputat între anii 1919-1920 şi senator de Vâlcea (1927-1928). Este unul dintre promotorii fondării „Ligii Naţiunilor”. A fost primul ambasador plenipotențiar al României în Mexic, în perioada anilor 1935 – 1937. Drăghicescu a fost unul dintre cei mai activi militanți pentru realizarea idealului național.
Participă la întrunirile studenților români “Café Voltaire”, unde se țineau conferinţe având ca temă unitatea tuturor românilor din cadrul monarhiei austro-ungare. Pune bazele unei asociaţii studenţeşti, „Union des pays danubiens”, împreună cu studenţii sârbi şi bulgari. Îl regăsim la Iași, cu regele și Parlamentul, în anul de cumpănă 1917. Primește o misiune la Moscova, unde îl găsește începutul revoluției bolșevice. Încearcă să pună bazele unei legiuni de prizonieri transilvăneni. Lui i se datorează organizarea la Roma, în aprilie 1918, a Congresului Naţionalităţilor din cuprinsul monarhiei, în cadrul căruia fiecare dintre popoare putea să-şi facă publice revendicările naţionale.
Înfiinţează, cu bănățeanul Traian Vuia, Comitetul Naţional Român de la Paris (30 aprilie 1918) şi revista „La Transylvanie”, prin care urma să se facă cunoscută occidentalilor situaţia din ţară şi justeţea revendicărilor româneşti.

Dumitru Drăghicescu publică mai multe broşuri în limba franceză cu caracter naţional: „Basarabia şi dreptul popoarelor. Escurs istoric, geografic, etnografic şi statistic”, „Problemele naţiunilor din Austro-Ungaria. Românii”, „Lupta socială şi politică din Transilvania”.
Acești vâlceni fac parte din minunata generație care a edificat România modernă și a reușit realipirea tuturor provinciilor românești la Patria-Mamă. Ei se numără printre Marii Români care au realizat România Mare.

Prof. dr. Florin Epure – Director executiv Direcţia pentru Cultură Vâlcea