Un grup unit de antişpăgari condus de o vâlceancă

Simona Bădică este o femeie puternică deşi când o întâlneşti prima oară ai senzaţia de contact cu o persoană firavă, micuţă, elegantă, dar slabă. Simona Bădică are însă o mare putere. Aceea dată de faptul că face parte dintr-un grup extrem de redus de oameni. Este una dintre puţinele persoane care poate jura, punându-i viaţa în joc, că nu a dat şi nu a luat niciodată şpagă. Cum are şi o mamă foarte bolnavă, a cărei sănătate a fost atacată în ultimii ani de mai multe maladii este extrem de greu de crezut că a putut să o ajute, să o plimbe prin zeci de spitale din 3 judeţe fără a da şpagă. În România de azi!

Când i-a venit ideea că poate mai există oameni care nu au dat şpagă ea a creat pe facebook un grup. S-a întâmplat acum câteva sătămâni. Grupul a ajuns să aibă acum 811 membrii. Este adevărat că nu am găsit printre ei: medici, profesori, judecători, funcţionari din primărie, poliţişti, salariaţi de la finanţe. Dar speranţa moare ultima.
Redăm una din postările fondatoarei grupului “Nu dau/Nu iau şpagă!”.(https://www.facebook.com/groups/1288658174532558/?fref=ts), în speranţa că numărul celor din grup va creşte!
“Majorarea salariilor personalului medical nu elimină mita. Degeaba pompezi sânge într-un corp dacă nu intervii să oprești hemoragia interioară. Românii s-au învățat cu șpaga și șpaga s-a învățat cu ei.
Este ca o ciupercă de unghii care se transmite din generație în generație, dar nu prin gene, ci prin papuci.
Ne-am „încălțat” cu boala asta cândva în secolul XVIII, în vremea fanarioților și o transmitem printr-un virus mutant care distruge conștiința, din tată-n fiu.
Am trecut prin istorie ca „rața prin apă”.
Sute de ani am ”tezaurizat” prin comportament același sens pentru cuvinte ca: ciubuc, bacşiş, peşcheş, temenea, plocon.
Șpaga îmbracă acum în limbajul cotidian forme de exprimare aproape intraductibile, ne-am ”sofisticărit”.
Ce ar înțelege un austriac din cuvinte și expresii ca: ”i-am dat o atenție”, am ”lins” ușa? ”am „cotizat”, am ”uns” osia, ”ne vedem după operație, nu acum”, ”domnu doctor, suntem pregătiți”, ”bunicule știi ”să dai din urechi?”, ”am pregătit un plic”, cât este ”scorul” la medicul ăsta?, ”trebuie să împarți cașcavalul la toată lumea…” , ”el este anestezistul, el te adoarme, el te trezește”.
A da și a primi șpagă a devenit un gest reflex.
Dacă vrea cineva să ne diagnosticheze că suferim de această afecțiune cronică, preferăm să nu spunem că manifestăm și noi aceleași simptome de ”șpaguloză”.
Ne alegem cu grijă cuvintele: ”Eu nu am dat mită, am dat ”ceva”, după operație, nu ne-a condiționat nimeni.
Oamenii de afaceri trebuie să se descurce și ei cum pot, cei pricepuți la ”învârteli” știu la cine trebuie ”împins vagonul”, dacă te scandalizezi ți se explică teoria ”micului” comision fără de care nici nemții nu pot trăi.
Boala șpăgii nu se referă doar la sistemul sanitar. Acolo se simte mai dureros pentru că în fața bolii de care suferă o persoană apropiată devenim toți vulnerabili.
Cine poate spune că preferă să riște viața propriului copil decât să dea bani unui medic?
Afirm cu tărie că nici dacă s-ar aloca 10 % din PIB sistemului sanitar acesta nu s-ar însănătoși.
România este într-o perpetuă criză economică pentru că populația este condusă de oameni lipsiți de caracter.
Mulți, prea mulți dintre noi nu cred că România se mai poate vindeca de corupție.
Eu sunt unul dintre sceptici. Purtătorii de halate albe pot încerca să lupte cu pesimismul meu și a altora oferindu-ne o probă de caracter!”.

Traian Guminski