Tradiţii şi obiceiuri străvechi de sărbătoarea Naşterii Domnului

În ultima şedinţă, din acest an, a Colegiului Prefectural (17 decembrie), profesorul Florin Epure, director la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Vâlcea, unul dintre puţinii “ambasadori” ai culturii vâlcene şi nu numai, a prezentat o comunicare despre tradiţiile şi obiciurile celebrării Crăciunului în vremuri străvechi; în Imperiul Roman, dar mai ales la curţile domnitorilor români.

Praznicul Crăciunului era întâmpinat cu mare fast şi evlavie, mărturie stând scrierile cronicarilor şi istoricilor români, dar şi însemnările călătorilor străini, veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri. Naşterea Mântuitorului, sărbătoarea anuală a naşterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos, este cel dintâi praznic împărătesc în ordinea firească a vieţii Mântuitorului, deşi nu este tot atât de veche ca Paştile sau Rusaliile, a căror origine este în legătură cu sărbătorile poporului iudaic.
Primul izvor istoric care ne relatează un astfel de praznic este şi un martiriu pentru credinţa creştină. “Istoricul bizantin Nichifor Calist scrie, în “Istoria bisericească”, despre această tradiţie atunci când relatează un moment întâmplat în timpul persecuţiilor lui Diocleţian şi Maximian, de la sfârşitul secolului al III-lea. Într-o bazilică din Nicomidia (Izmit, Turcia), o mulţime de creştini, care se adunaseră să prăznuiasca ziua Naşterii Domnului, au fost arşi de vii”.
Florin Epure s-a referit şi la alegerea datei de celebrare a Crăciunului, încă din cele mai vechi timpuri: “Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Ieronim spun că Naşterea Domnului s-a celebrat, de la început, la 25 decembrie, la Roma. Această zi s-a impus şi pentru că mai toate popoarele din antichitate aveau multe sărbători solare, aflate în preajma solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deocheate. Biserica a vrut să contrapună o sărbatoare creştină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin secolul al III-lea făcea o serioasă concurenţă creştinismului, îndeosebi în rândurile militarilor.
Există descrieri foarte amănunţite ale ceremonialului religios dar şi a meselor date la curţile voievozilor români. Informaţiile au oferit posibilitatea reconstituirii credibile a modului în care sărbătoreau Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Sfântul Constantin Brâncoveanu. Multe obiceiuri şi tradiţii erau împământenite iar altele au fost translate din Bizanţ, toate transmiţându-se în Evul Mediu românesc şi chiar în perioada modernă.
Mărturiile şi documentele vremii ne arată cum a sărbătorit sfârşitul anului 1596 şi Crăciunul, în Cetatea Bălgradului (Alba Iulia), Mihai Viteazul, cel care avea să ajungă primul domn al Moldovei, Ţării Româneşti şi Ardealului. Voievodul a participat la banchete şi serbări, a urzit şi planuri de încuscrire cu Ioşca, cel care era cancelarul Principelui Transilvaniei. Mihai Viteazul a mai petrecut un sfârşit de an şi un praznic al Crăciunului, în Palatul Principilor din Alba Iulia, în anul 1600. Cronica va consemna că a participat la slujbele religioase desfăşurate în ctitoria sa, clădirea nouă a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului”, spune prof. dr. Epure.

Mesenii lui Brâncoveanu beau din acelaşi pocal

“Călătorul sirian Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a vizitat Ţările Române pe vremea domnitorilor Matei Basarab şi Vasile Lupu, ne transmite, peste veacuri, o descriere a sărbătoririi Naşterii Domnului, când cetele de urători ajungeau la Vodă după ce, dimpreună cu preoţi, citeţi şi corişti, purtând icoane, îi vizitaseră pe boieri şi pe protopop, „cântând Naşterea lui Christos“ şi „fiecare om săruta icoana şi lă dădea ceva“. Urmau apoi „toboşarii, lăutarii, flautiştii şi fluieraşii“.
Celebrarea Crăciunului începea cu o zi înainte – Ajunul Crăciunului -, şi se putea prelungi şi după ziua sfântă. În Ajun se oficia slujba, cu mare solemnitate, după ce a fost anunţată începerea ei prin tragerea clopotului. Pentru acest eveniment, „biserica a fost împodobită „cu flori şi cu busuioc”, iar participanţii, ierarhi şi mireni, „s-au îmbrăcat de sărbătoare, cu cele mai bune şi scumpe veşminte. Pe un tetrapod, în mijlocul bisericii era aşezată icoana Naşterii Domnului. Ea era sărutată de ierarh în timpul slujbei, apoi i se vor închina, pe rând, şi mirenii. În desfăşurarea acestei slujbei erau rezervate „cântăreţilor” mireni unele momente în care interveneau, completând rugăciunile și citirile preoţilor. Paul de Alep aminteşte şi de străvechiul obicei al domnitorului şi boierilor de a mearge la vânătoare, în ziua de Ajun.
La curtea Sfântului Constantin Brâncoveanu ritualul sărbătorilor de iarnă şi a Crăciunului sunt asemănătoare. Însemnările italianului Anton-Maria del Chiaro, secretarul domnitorului, aduce informaţii noi despre ceremonialul mesei de la Curtea Voievodului. “Dacă unul dintre comeseni strănuta la masă, i se dădea un pahar cu vin şi i se făceau daruri în ţesături de postav sau atlas. La încheierea ospăţului, se aducea o plăcintă mare în care se aflau cincizeci de galbeni, dar şi răvaşe amuzante.”
Spre deosebire de grecii din Istanbul, care mâncau la mese rotunde, oaspeţii Brâncovenilor stăteau pe bănci şi se ospătau la mese lungi, ca în trapezele călugărilor, acoperite cu pânzeturi, „după obiceiul ţării“, din in fin ţesut. Fiecare se servea de un şervet cu flori din fir, tipsii de argint, cositor şi aramă, pahare, linguri, cuţite şi furculiţe, solniţe, toate din argint, ibrice şi sfeşnice, „inventar de ceremonie“, care se regăseşte şi în foile de zestre ale copiilor lui Constantin Brâncoveanu. Vodă Brâncoveanu acorda o atenţie deosebită meniului de Crăciun. De aceea avea angajat un bucătar neamţ. El este primul care renunţă la paharnic deoarece toţi mesenii beau din acelaşi pocal şi astfel se alunga suspiciunea unei posibile otrăviri.”

Mese cu bucate alese şi daruri scumpe pentru domnitor

Cartea de bucate a stolnicului Constantin Cantacuzino, de la începutul secolului al XVIII-lea, vorbeşte şi ea despre ceea ce se consuma în marile sărbători la Curtea Brâncovenilor: peşte, legume, carne de viţel, oaie, iepuri, vânat, salate, vutci (lichioruri), vinuri, dulceţuri etc..
Del Chiaro vorbeşte despre coşurile cu cozonaci, care încheiau ospăţul de Crăciun. Alimentele autohtone primeau aroma condimentelor, fructelor exotice, zahărul de Veneţia sau uleiul de măsline grecesc. La masă se servea cafea, vinuri locale dar şi aduse din Orient şi Occident, după cum indică registrele vamale ale vremii.
Secretarul florentin arată cum, marii demnitari, aduceau domnului în semn de omagiu “daruri constând din covoare persiene sau potire turceşti cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană”. Ceremonia “înmânării darurilor lui Vodă” era urmată de discursul marelui logofăt, care în numele tuturor “urează Principelui şi familiei sale toate fericirile pentru binele patriei, guvernată de el cu dreptate şi părintească milă”. Apoi, toţi boierii merg şi sărută pe rând mâna domnului, care le aduce în câteva cuvinte mulţumiri, “asigurându-i de dorinţa sa de a guverna patria ca părinte, şi nu ca stăpân”.
În ciuda luxului de la curte, domnul ţării nu uita niciodată pe cei care se aflau în lipsuri şi nevoi, le dăruia mese îmbelşugate şi îi miluia pe săraci, fiindcă ştia că bucuria adevărată a sărbătorii pătrundea în suflet când se afla în comuniune cu toţi, bogaţi şi săraci.
Praznicul Naşterii Domnului Iisus Hristos este momentul cu cele mai complexe şi ancestrale obiceiuri păstrat şi în lumea satului dar şi la curţile domnitorilor noştri. Crăciunul, ca şi Sfintele Paşti, s-a desfăşurat întotdeauna public. La mari praznice creştine a participat întreaga comunitate, străinii fiind şi ei invitaţi sau acceptaţi să asiste la ele, ei înşişi fiind doritori să nu piardă astfel de momente”, a dezvăluit directorul Florin Epure.

Letiţia Lazăr