Poezia lui Ion Ţoanţă, formă de supravietuire sufletească într-o lume desacralizată

Poetul Ion Țoanță resimte tirania existenţială ca pe un act de desfiinţare a valorilor sacre, iar încercarea disperată de a se salva, găseşte soluţia ideală: arta, creaţia literară.

Volumul “Ispitei se dedă poetul” aduce prospeţime stilistică şi vizionară în lirica actuală, autorul mizând pe atitudinea livrescă, pe imagini artistice inedited şi pe un registru lingvistic diversificat. Temele acestui volum (dragostea, societatea şi credinţa) reprezintă cele trei coordinate fundamentale ale destinului fiinţei umane, autorul investigând cu seriozitate (şi cu simţ estetic), impactul afectiv asupra individului. Tehnica modernistă a versului lui Ion Țoanță relevă buna stăpânire a mijloacelor de expresie şi a metricii, poeziile fiind astfel ancorate în doctrina estetică actuală. Cele trei părti ale volumului (Anotimpuri descompuse, Fals tratat de iubire, Ispitei se dedă poetul) evocă o geografie spiritual complexă, o forţă creatoare ce învinge cotidianul, poetul dispunând de un întreg arsenal de procedee artistice.
Eul creator evadează din existenţa anodină, se refugiază în lumea reverie şi tratează cu autoritate severă murdăria societătii, nedreptatea, incompetenţa. Eul plonjează uneori în derizoriu de prea multă durere, însă îşi găseşte forţa necesară prin intermediul artei. Ion Țoanță este acid, chiar dur, atunci când atacă problematica socială: „Magistraleşte/ discursul prezidențial/ privind starea națiunii,/doar aşa aflăm/ cât de dulce/ ne e viaţa,/ dovadă/ creşterea numărului/ diabeticilor/ la suta de locuitori!”(Instituţia minciunii). În unele creaţii starea de revolt atinge apogeul, declanşând o febrilă parodiere a viciilor societăţii contemporane: „În cinematografe/ rulează/ filme ultra moderne,/ tehnic, ultrasofisticate,/ sunet stereo dolby surround,/ imagine 3D high fidelity,/ acţiune/ cu personaje fără suflet/ şi sentimente,/ care ţipă multifonic/ în faţa unor spectatori/ sufocaţi/ de aburii coca cola/ şi nutreţul popcorn…” (3D…Cola).
Reactualizarea miturilor, a legendelor, traduce nevoia cunoaşterii specificului românesc, poetul persiflând societatea modernă care a uitat semnificaţiile spiritualităţii arhaice. E o formă de atac elegantă, Ion Țoanță persiflând atitudinea de nepăsare a omului modern fată de cultură. Autorul recurge la ironii fine, la mesaje subtextuale sau intertextuale: „Gengis Han/ a pierdut/ bătălia/ cu timpul,/rămâne să se lupte,/ cotidian,/ prin cărţi/ de istorie,/ amară scurgere/ a clipelor!” (Cărti de istorie, desuete). În unele creaţii lirice, autorul reinterpretează simboluri legendare, în formule originale, dându-le semnificatiilor arhaice, alte întelesuri: „Ucenicii lui Manole,/ în pauza de lucru,/ cioplesc în piatră/ inele de logodnă/ pentru fecioarele ascunse/ prin peisagii provinciale,/ visând/ la îmbrăţişări rogvaiv/ şi meditaţii
insomniace/ „Cum te cheamă, iubito?”/ Ana, răspunde/ ca la o comandă/ cioplită/ în piatră,/aşteptând chemarea/ spre altă zidire în timp…” (Ana… for ever).
Iubirea este creionată pe fundalul unui decor, a unor peisaje, a unor anotimpuri. Sentimentul iubirii devine o formă extinsă în peisajul exterior, este o extensie a sufletului în natură. Chiar dacă aminteşte de tehnica simbolistă, Ion Țoanță se detaşeaza net de această coordonată estetică, poetul insistând mai degrabă, asupra stării de spirit ca oglindirea întregului univers. Se apropie (într-o anumită formulă) de doctrina expresionistă, dar şi aici, se observă inovaţia viziunii. Poetul reuşeşte să treacă dincolo de aceste similitudini estetice, tehnica stilistică fiind originală, viziunea artistic ancorându-l în ideologia postmodernă: „Cine sunt eu,/ Cine eşti tu?/ Două lacrimi de curcubeu/ uscate sub vântul/ măcinat de galaxii,/ Unde mergeau,/ Unde mergi tu?/ La polul opus/ al durerii,/ căutând fragilitatea/ zilei de April’,/ Unde am dispărut eu,/ Unde ai dispărut tu?/ În zodiac luiMiazănoapte,/ metamorfoză-n puf de păpădie /aşteptând un Mai/ al renaşterii…” (Apus de april).
Natura este o prelungire in extenso a eului creator; peisajul este ca o reflexive în oglindă a trăirilor interioare. Ion Țoanță e un interpret al iubirii în gamă majoră, melodiile sufletului alternând între cântece de dor şi parodii structurate pe portativul ironiei, al persiflării. Artistul are câteva reminsicenţe de durere, datorate sentimentului de plafonare: „Şi te strângeam,/ iubito,/ în braţe tari muncitoreşti,/ dar tu,/ ingrată fiinţă/ născută-n apriluri austere/ te-ncăpăţânai să nu-mi exişti,/ prea dese-s fugile tale/ intergalactice,/ Dulcea himeră/ îmi asigurăhrana/ cotidiană/ până la absolut,/ dulce ţi-e sânul/ în dimineţi de Răpciune,/ iluzia perfectă/sub aura gândului/ că exişti pe undeva,/ bonjour tristesse!” (Bonjurtristesse!).
Dimensiunea religioasă a fiinţei îl salvează pe poet de la înecul în mizerii cotidiene: „Lăsaţi pruncii/ să se nască/ frumos!/ de fiecare dată/ Iisus vaînvia,/ Paști/ după Paşte,/ după Paşte…”(Pruncii lui Iisus). În alte poeme, autorul exprimă regretful pentru societatea actual atee, o societate care a pierdut contactul cu Dumnezeu: „De-atâta bunătate/ L-am răstignit pe Iisus,/ n-am respectat crucea,/ semn că vom lăsa/ moştenire/ exerciţiul/ unor noi răstigniri…” (Răstigniri). Conştiinţa creştină este vie, ceea ce implică legătura direct dintre divinitate şi artist, creaţia de inspiraţie a lui Ion Țoanță fiind o pledoarie pentru menţinerea sacralităţii, pentru credinţa în Dumnezeu. Autorul militează pentru păstrarea valorilor creştine, pentru o viață trăită sub îndemnul dogmelor creştineşti.
Volumul “Ispitei se dedă poetul” reflectă o viziune artistic originală, o tehnică stilistică elevată, o abilitate poetică incontestabilă. Ion Țoanță scrie o poezie cu trimiteri livreşti, o poezie care se înscrie în seria scrierilor de valoare.Versurile lui Ion Țoanță sunt expresia unui spirit complex, cultivat, aducând liricii actuale, prospeţime vizionară.

Prof. dr. Mihaela Rădulescu