PAUL STĂNIȘOR sau FILIGRAN SCRIJELIT CU SUFLARE!

„Ghemuită-n suflet candid”, poezia lui Paul Stănișor este soră geamănă cu arta lui de a dăltui lemnul visării, iar verișoară de sânge prim îi este speculația filosofică.

L-am cunoscut la Drăgășani, cu ocazia unei ample manifestări, în care au încăput și sculptura domniei-sale, și pictura unor discipoli-îngeri ai Violetei Scrociob, artist plastic din Rm. Vâlcea, dar și poezia unor reputați scriitori ai Olteniei profunde.
În cuvântul meu scurt, pe care l-am rostit cu acel prilej, am amintit în treacăt despre îndemnul la iubire al Sfântului Augustin, precum și despre cea mai ambițioasă carte de filosofie, „Ființă și Timp” semnată de Martin Heidegger și egalată în profunzimea ei doar de „Critica rațiunii pure” a lui Kant.
Am sesizat atunci că Paul Stănișor a ciulit urechile spre mine, cu o semnificație aparte, lăsând să se înțeleagă faptul că mă aprobă și că putem fi prieteni… Așa s-a și întâmplat ulterior. I-am admirat poezia, i-am îndrăgit sculptura și i-am parcurs cu atenția mărită fulgurațiile filosofice date la tipar. Dar cel mai mult, la Paul Stănișor, am apreciat tăcerea. Tăcerea lui spune multe, tăcerea lui care emite idei, idei pe care apoi le așează în eternitatea lemnului.
Fiindcă, asta e arta lui Stănișor, „filigran scrijelit cu suflare”, așa cum el însuși spune în „Semnul adevărului”, poezie de referință apărută într-un grupaj în Antologia Societății Culturale „Anton Pann”: „Arabescul de flori încrustate pe geam, / Pare a fi filigran scrijelit cu suflare, / Prins mi-a rămas glasul în ham, / Sufocat cu zăbală de vânt în schimbare.”
De la poezie la sculptură, nu este decât un pas. Ai să găsești pe fragmente de lemn, încrustată simbolic, poezia evanescentă a (ne)muririi, ai să găsești și lumina zdrențuită, căzută din dalta lui Paul Stănișor.
Ai să vezi și curgerea tăcerii sale asurzitoare, cea care se prelinge lent în statuetele sale eterne. Ai să vezi căderea în viitor a lui Paul Stănișor… Căderea prin artă, prin ceea ce lasă în urma pașilor săi, prin zăpadă. Ai să vezi un poet care se dezmărginește de lume, prin ceea ce face, prin creația sa, ca apoi, febril, să revină îndărăt în lume…
Arta lui Paul Stănișor te obligă la cunoaștere, pentru a-i descifra sensurile, care nu se dezvăluie de la sine… Poartă în ele o anumită pudoare, care vine din educația ancestrală a artistului. Vezi poezia „Trecut și Prezent” în care autorul ne spune că secretul marii cunoașteri este „insinuat în vagi nișe aleatorii”.
Stănișor soarbe seva din stele și scrie poezie. Stănișor se ia la harță cu Sinele, ispitindu-l și cerându-i „explicații logice și nu metafizice sau mistice.”
Își sufocă Sinele cu întrebările lui terestre… Fiindcă, Sinele lui e metafizică pură, iar carnea lui e materie comună tuturor muritorilor… De aici, dualitatea artistică a lui Stănișor, lupta dintre trup și suflet, de aici lecturile sale despre renașterea omului într-o altă dimensiune, așa cum a plăsmuit-o Nietzsche, de aici „Echilibrul instabil” al artistului vâlcean, de aici golul lumii în care trăim, golul dintre trup și suflet, maiestuos reflectat în creația sa…
Arta lui Stănișor (poezie sculptată în carnea unui copac-jertfă) este un fel de exasperare ontologică a ființei: „Tic-tac-ul ceasului ucide, / Cu cerbicie de satrap, / Nepăsător la marea suferință, / Insinuată-n cei fără de cap”.
Îngerii îngenunchează pe tăcerile fecunde ale lui Paul Stănișor, iar opera sa îți dă sentimentul că ai fost mort cândva, dar ai renăscut din moarte, pre viață călcând… Arta lui e un fel de Înviere infinită, iar modestia lui o lecție pentru abolirea imposturii în artă. Stănișor e dominat de Infinit, fiindcă Infinitul e însuși sensul lumii…
Oameni buni, văzând răul în care ne ducem gâfâind viețuirea, Paul Stănișor se salvează înstrăinându-se în artă, atâta timp cât să se curețe de murdăria cotidiană, apoi revine în deșertăciunea vieții, la un pahar cu vin, alături de alți ostenitori ai cuvântului întrupat, când mai mari și când mai mici….
„Ființă, om, rațiune, / Viață, chin, deșertăciune?/ Geniu postum pentru nimeni, / Scară, valori în cărbune.” (Dorința de a ști)
Iată versuri care ne poartă pe urmele lui Tudor Arghezi, un voievod al poeziei, care astfel agrăia: „De când te-ai murdărit pe degete cu lut, / Vremelnic și plăpând tu m-ai făcut, / Poți cere o durată aceluia-njghebat, / Din tine trup și suflet cu scuipat.” (Rugăciune)
Viața culminează cu moartea, ne spune Paul Stănișor, dar nu întru totul, „fiindcă ele (viața și moartea-n.r.) eclozează, de parcă ar fi într-o crisalidă, dând naștere și la viață.”
Nu-i aceasta Necuprinsul din noi, Necuprinsul care ne… cuprinde pe toți, cu intensități diferite, dragi prieteni?

SCULPTOR DE REGRETE
(sculptorului Paul Stănișor din Rm. Vâlcea)

Stănișor sculptează cuvinte,
pe trupuri sfioase de lemn
și sângele lui ia aminte
că arta în sine e-un semn.
Un semn de aducere-aminte
al trecerii noastre prin lume,
căci arta se-așează cuminte
pe cărările vieții postume…
Stănișor sculptează cuvinte
și sânge din sângele-i crud
prelinge-se-n candele sfinte,
ce ard, priveghind la un nud.
Un nud fermecat de fecioară,
cu sânii de-a pururi vergini,
alături, o străveche vioară
împrăștie-n spațiu lumini…
Stănișor sculptează regrete
și arta lui la ceruri se suie,
mâhnirile-i devin statuete,
el însuși devine statuie!”

Dumitru Sârghie-Mitif