Hram “Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” la schitul de sub colţ de stâncă

Legendele se scriu acolo unde oamenii cu har ştiu să le dăruiască. Între munţi, unde liniştea este întreruptă doar de cântecul păsărilor şi de tălăngile oilor urmate de ciobani. Şi fiecare loc are o poveste scrisă sau nescrisă… Un asemenea loc este Schitul Pahomie, o minune ascunsă în masivul Buila. Azi – miercuri, 20 iulie, aici sunt aşteptaţi credincioşii la hramul “Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul”. Sf. Ilie este mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul şi marele Prooroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile.

Ca să ajungi la Pahomie, trebuie să iei drumul Olăneştiului, spre masivul Buila, să urci pe drumul anevoios şi să ai multă răbdare, până ajungi în satul Cheia. Un peisaj mirific te însoţeşte. Dar istoria unui loc în care nu ai visa că întâlneşti picior de om, în afară de cel al ciobanilor, te fascinează. Rupt parcă din Rai, schitul Pahomie are o istorie care începe pe la anul 1520, când, potrivit pisaniei, Pahomie monahul şi Sava haiducul au ridicat, pe o stâncă, lăcaş închinat Sfântului Ilie Tesviteanul.
“…O ctitorie haiducească nu putea să existe decât în ţara Jianului şi Vladimirescului”, scria Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, în cartea sa, “Cerurile Oltului”.
“Despre Pahomie se spune că purta, ca mirean, numele de Papa Postelnicul, fiul lui Iordache Pârşcoveanu vel Stolnic, dar despre Sava haiducul nu se spune nimic. După alte izvoare, acest Pahomie n-ar fi altul decât Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistriţa, din apropiere, unde îşi doarme somnul de veci. Acesta ar fi zidit Schitul Pahomie în anul 1509, în amintirea faptului că la “Izvorul Frumos”, în pustietatea muntelui Buila şi-a găsit salvarea vieţii sale şi a celor care îl însoţeau în pribegie, deoarece căuta drumul care ajungea la Sibiu, pentru a scăpa de Mihnea cel Rău, care-i dărâmase cu tunurile ctitoria sa de la Bistriţa”, ne spune profesorul Ion Popescu.

Sava haiducul a zăbovit la Izvorul Frumos

La loc de frunte se afla căpitanul de oaste Sava, devenit Sava haiducul pentru faptul că, zăbovind cu stăpânul său mai multă vreme aici, a făcut deseori şi unele prăzi localnicilor pentru hrana oamenilor din subordinea sa. Schitul Pahomie a fost reparat în 1684 de Constantin vel Spătar, mai târziu, Constantin Brâncoveanu, în calitate de descendent al familiei Craioveştilor.
Recensămintele Administraţiei austriace de ocupaţie a Olteniei din 1731 atribuie ctitorirea schitului lui „Preda Trufanda Prascovanul” (Pârşcoveanul, 1651-1705), dar, cum aceleaşi documente precizează că schitul avea posesiuni primite ca privilegii din partea voievodului Radu Şerban, din anii 1606-1607. Acestea ne arată că schitul fusese ridicat mai înainte, poate chiar în secolul al XVI-lea.

Între 1880 -1952, părăsit de călugări

Despre existenţa schitului de la “Izvorul Frumos” ne vorbeşte şi un document din 1793, emis de către Alexandru Moruzzi, prin care domnitorul ţării întăreşte sihaştrilor de aici anumite scutiri, iar, în 1798, Constantin Hangherli Voievod întăreşte, şi el, anumite danii schitului. Sunt date scrise despre starea Schitului “Izvorul Frumos”, metocul Mănăstirii Iezer, când la 17 decembrie 1824 se arată că “Biserica se află spre dărăpănare cu totul”.
“Cu timpul, aşezământul monastic a fost abandonat aceasta ducând la înrăutăţirea stării de conservare a zidurilor şi a picturii. Pe la anul 1880, schitul a fost părăsit de vieţuitorii monahi, biserica s-a dărâmat, şi a rămas numai ruine de la ferestre în jos, iar din chilii, numai urmele temeliilor. Între anii 1951-1952, schitul a fost restaurat de preotul Constantin Boboacă, fiind susţinut material de patriarhul Justinian Marina. S-a reclădit mai întâi, biserica în forma ei iniţială, după trăsăturile zidurilor rămase, şi apoi clădirea pentru chilii. Sfinţirea schitului s-a făcut în ziua de 30 septembrie 1956, de către episcopul Iosif al Râmnicului, ca mai apoi lăcaşul să fie încredinţat spre îndrumare părintelui Veniamin de la Schitul Pătrunsa”, sunt datele pe care ni le dă istoricul Florin Epure, director executiv la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Vâlcea.

Mâna de duhovnici de la schit îndrumă

Biserica schitului poartă hramul “Sfântul Prooroc Ilie”, prăznuit la 20 iulie, şi este construită în formă de navă, sub stânca, ce o acoperă în proporţie de 70%. Are numai altar şi naos. Pridvorul deschis este susţinut de şase stâlpi de zid. Are două ferestre mici în naos, pe zidul din dreapta, acestea deschizându-se în exterior. Catapeteasma este din zid. Faţadele exterioare sunt simple, văruite în alb, iar acoperişul este din tablă.
Pictura este opera pictorului Stan Hermeneanu, ajutat de Vasile Ciugulin.
Biserica şi construcţia chiliilor au fost ridicate de meşteri zidari din Costeşti şi Gorj, şi meşteri tâmplari din comuna Bărbăteşti. Pe peretele dinspre stâncă, pictura s-a deteriorat, fiind refăcută în 1997, de către ierodiaconul Popa Nicolae din Perişani.
Clădirea pentru stăreţie, trapeză, bucătărie şi chilii a fost amplasată la vest de biserică, fiind construită din zid, etajată şi cu acoperiş de tablă.
Prin muncă, post şi rugăciune, cei “o mână” de călugări, împreună cu părintele Siluan, stareţul schitului, îşi aşteaptă credincioşii cu sufletul deschis pentru a-i îndruma la rugăciune.

Povestea Sfântului Ilie Tesviteanul sărbătorit miercuri, 20 iulie

Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte pe 20 iulie ridicarea la cer a Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul şi marele Prooroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii şi se ţinea in permanentă în faţa lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat şi rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul şi făcură din el modelul vieţii mănăstireşti. A activat în regatul de nord, în timpul regelui Ahab. În vremea regelui Ahab şi a soţiei sale Izabela, când poporul căzuse în idolatrie, profetul Ilie cu ajutorul lui Dumnezeu arăta calea cea dreaptă şi aceştia după trei ani de secetă, după împlinirea unei minuni deosebite, îl mărturisesc pe Dumnezeu. Deoarece modul de deschidere al ochilor credinţei oamenilor a fost destul de crud, masacrând profeţii Izabelei, aceasta caută să-l ucidă pe prooroc. Ilie fuge în pustiu şi cu ajutorul lui Dumnezeu care trimite un înger cu o pâine şi un urcior cu apă, merge 40 de zile până ajunge pe muntele Horeb (vârful muntelui Sinai unde primise Moise tablele Legii). Aici se ascunde într-o peşteră dar după un timp Dumnezeu îi porunceşte să iasă în lume şi să-l ungă pe Elisei ucenic al său. După 15 ani de profeţie Ilie şi Elisei merg spre Ierihon. Ajunşi pe malul Iordanului, Ilie îşi luă haina de blană de oaie şi lovi cu ea apele care se despărţiră şi ei trecură ca pe uscat. Pe când mergeau ei în pustie, un car de foc tras de cai scăpărători apăru între ei. Ilie fu urcat în car şi “fu ca luat în cer”. Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea faţa în faţa slavă Dumnezeului întrupat, alături de Moise şi de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la faţă (cf. Matei 17). Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe care Ilie l-a slujit cu multă autoritate.

Letiţia Lazăr