Amintiri din iadul celui de-al doilea razboi mondial, la 103 ani

La cei 103 ani pe care tocmai i-a împlinit, Gheorghe Bălan din comuna Păuşeşti Măglaşi, este mândria localităţii. Nu se plânge pentru vreo boală și pentru toți din jur are câte o vorbă bună sau o glumă. Coşmarul celui de-al doilea război însă îl urmărește tot timpul și îşi aminteste cu emoție acele vremuri.

Lt.col. Blibie Ion, reprezentantul Centrului Militar Judeţean Vâlcea, Mr. Duman Florentin, reprezentantul Garnizoanei Râmnicu Vâlcea şi Dediu Dorel primarul comunei Păuşeşti Măglaşi, au fost alături în ziua de 8 ianuarie, de Gheorghe Gh. BĂLAN, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-l sărbători cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 103 ani.
Cu această ocazie, veteranului i-au fost înmânate diplome aniversare semnate de către Secretarul de Stat – Otilia Sava, preşedintele A.N.V.R.- generalul(Rtr.) Marin Dragnea, comandantul Centrului Militar Judeţean Vâlcea – colonelul Cristian Poienaru şi comandantul Garnizoanei Râmnicu Vâlcea – colonelul Dan Marin. De asemenea, în semn de recunoaştere şi apreciere a sacrificiului făcut pe timpul acţiunilor militare la care a participat în acele vremuri de grele încleştări, veteranul a fost înaintat succesiv la gradul de sublocotenent în retragere.
Veteranul, profund emoţionat de vizita neanunţată a oficialităţilor, şi-a săpânit cu greu lacrimile, dar a reuşit să transmită celor prezenţi poveşti din timpul războiului şi prizonieratului, presărate, pe alocuri, cu câte un proverb sau o glumă, aşa cum, prin stilul său plăcut de povestitor, a descreţit frunţile multor apropiaţi de-a lungul vieţii sale.

Am călătorit patru săptămâni cu trenul morţii până în iadul sovietic!

„M-am născut în ziua de 8 ianuarie 1913 aici, la Păuşeşti-Măglaşi, aproape de Vâlcea. Am învaţat numai 5 clase, am fost bun la şcoală, mi-a placut cartea, mai ales aritmetica, am fost gestionar şi ospătar până să mă ia la oaste, nu oricine ajungea să lucreze în domeniul acesta daca nu ştia carte. Din spusele mamei, că singură m-a crescut, tata a murit în Primului Război Mondial, împuşcat de unguri chiar în primele zile în care România a intrat în război, pe la sfârşitul lui august 1916; eu aveam pe atunci nici trei ani, nici nu l-am cunoscut, îl ştiu dintr-o fotografie pe care mama o ţinea în tablul agăţat pe peretele din camera unde stateam, deasupra capului,făcuă la nunta lor, în 1912; pe vremea aceea nu-şi permitea oricine să facă fotografii, erau prea scumpe.
La 22 de ani, în aprilie 1935 am fot încorporat la Regimetul 2 Dorobanţi Vâlcea, ca puşcaş, am făcut armată grea, iar în octombroie 1935 am fost lăsat la vatră cu gradul de soldat. Au urmat concentrări peste concentrări până în aprilie 1944 când am plecat la război cu Regimentul 2 Dorobanţi „Vâlcea”, acelaşi unde am fost instruit. Regimentul nostru avea misiunea să participe la apărarea frontului de Est, pe linia Chişinău–Iaşi–Târgu Frumos. Am participat la evacuarea, în primăvara anului 1944, a principalelor instituţii şi întreprinderi din Iaşi, în diferite localităţi din ţară, şi mare parte a populaţiei. Mulţi dintre localnici nu au vrut să părăseacă locuinţele, aşa au pierit în bombardamentele repetate”, îşi aminteşte bătrânul.

Plimbat în trenul morții

“Pe la începutul lunii iulie, nu o să uit câte zile oi mai avea, a fost un bombardament devastator, Iaşul a fost transformat într-o mare de flăcări. Au fost distruse drumuri de acces şi clădiri importante, au fost minate aproape toate clădirile, s-au întrerupt legăturile telefonice. Iaşul nu avea curent electric şi nici apă, aşa ne-am confruntat cu fel de fel de pierderi şi noi, puşcaşii Regimentului 2 Dorobanţi „Vâlcea”. Am luptat pentru apărarea oraşului, eram morţi de foame, bombardamentele ne distruseseră tot, alimente, muniţie şi medicamente. Mulţi dintre camarazii mei s-au îmbolnavit de tifos, sanitarul nostru murise în bombardament, nu aveam unde să-i transportăm pentru îngrijiri medicale, toate căile de acces şi telefonie erau distruse, aşa am fost prinşi în sera zilei de 28 august de către soldaţii ruşi care ne-au dezarmat şi lua prizonieri. Ne-au dus într-un lagăr din la Stalingrad, iar după câteva zile am fost îmbarcaţi într-un tren care transporta animale şi trimişi în lagărele de muncă din Ural. Am mers aproape o lună, 28 de zile am numarat eu, printre boi, dacă ar fi fost vaci poate că am fi avut ce mulge ca să ne hidratăm. Ruşii ne dădeau raţia zilnică de doi peşti afumaţi şi foarte săraţi cu câte un pesmet, apă nici vorbă. Mulţi dintre camarazii mei au murit după ce au mâncat peştele acela foarte sărat, fără apă, făceau infarct, li se umflau ochii în cap, apoi îşi inghiţeau limba. Eu nu am păţit nimic, poate că meseria mea de gestionar şi ospătar m-a ajutat, eram obişnuit cu alimente de acest fel, am ştiut cum să le consum chiar dacă eram lihnit de foame. În staţiile unde se înlocuia apa la locomotoivă noi reuşeam să scăpăm de ochii ruşilor, în momentele când aceştia îşi făceau nevoile, iar cu cămăşile pe care le înmuiam în apa aceea fiartă şi plină de rugină, reuşeam să ne potolim setea cât de cât, în timpul mersului beam urina proprie, iar noaptea se făcea condens pe pereţii vagoanelor iar noi îl recuperam tot cu cămăşile apoi ne umezeam buzele uscate de sarea pe care o înghiţeam de fiecare dată când mâncam platica aceaa blestemată. Au murit mulţi în trenul care ne ducea la moarte, nu mă gândeam în acele momente că voi scăpa cu viaţă, recuperam de la ei peştii şi pesmeţii ascunşi prin buzunare, îmbrăcămintea şi încălţămintea. Pe cei morţi am fi vrut să-i îngropăm cum se cuvine când ajungem la destinaţie, dar cei ce ne păzeau îi aruncau din tren, în timpul mersului”, povestește cu lacrimi în ochi bătrânul.

Prizonier în lagărul rusesc

“Ajunşi în lagărele din Ural, eu am fost repartizat în Peciorlag cu treizeci de vâlceni, camarazi de-ai mei, toţi din Regimentul 2 Dorobanţi. Am fost duşi în faţa unor comisii de medici ruşi, a trebuit să mă descalţ, cizmele erau lipite de piele, am tăiat tălpile ca să le pot desface. După selecţie, am fost împărţiţi în patru categorii: apţi pentru muncă grea, apţi pentru muncă mijlocie, apţi pentru muncă uşoară şi inapţi. Pe cei apţi pentru muncă grea i-au trimis în minele din Siberia, eu am fost printre cei apţi pentru muncă medie şi am rămas pe loc cu o parte dintre vâlcenii mei. Fiecare categorie avea raţie diferită de mâncare. Pe cei inapţi i-au adormit cu pastile după care nu s-au mai trezit şi i-au îngropat undeva în afara lagărului într-o groapă comuna. Eu am lucrat la pădure, la tăiat de brazi, ajutam la curăţarea trunchiurilor de crengi, dacă nu ne făceam norma nu primeam raţia întreagă de mâncare, dar m-am descurcat, mai recuperam de le cei ce se îmbolnăveau şi nu puteau înghiţi sau de la cei care decedau. Uneori mă mai foloseau la prepararea hranei, mă împrietenisem cu unul dintre şefii depozitului de alimente, un rus, aflase că am lucrat ca gestionar şi ospătar. În lagăr dormeam în tuneluri săpate de noi, pe pamânt, ne încălzeam cu răşina pe care o colectam din brazii pe care îi doboram din pădure, butoaiele goale de benzină le foloseam ca sobe. Mulţi dintre camarazi au murit intoxicaţi cu fumul şi mirosul greu al răşinei. Dintre cei treizeci de vâlceni doar eu şi încă unul am supravieţuit, cu el m-am întors acasă, era consătean cu mine, el a murit cu mult timp în urmă pe la vreo 80 de ani. Cam aşa mi-am petrecut eu aproape un an şi jumătate din viaţă, prizonier în lagărul sovietic, din august 1944 până în octombrie 1945. Pe la sfărşitul lui octombrie ne-au dat drumul, am fost îmbarcaţi într-un tren care ne-a dus prin Polonia şi Ungaria până în România, Carei-Satu Mare de unde am plecat cu alt tren până în staţia din Râmnicu Vâlcea, îmi amintesc că era 26 sau 27 octombrie 1945, acasă la Păuşeşti Măglaşi, am ajuns pe picioare, vreo 12 kilometri am avut de mers. Rudele nu se aşteptau să mă întorc, scrisori nu am putut trimite din lagăr, mă dăduseră dispărut, nu i-a anunţat nimeni despre situaţia mea.
M-am căsătorit târziu, la vârsta de 38 de ani, nu am avut copii, poate din cauza suferinţelor din lagăr, dar nu m-am lăsat, am înfiat un băiat al surorii soţiei mele de la care am doi nepoţi şi patru strănepoţi, ei sunt alinarea mea. Maria, soţia mea este mai tânâră decât mine, are 87 de ani, ea are grijă ca eu să fiu aşa cum mă vedeţi, eu nu prea mai am putere. Am lucrat multă vreme la primărie, eram cantonier, o vreme am fost gestionar aici în comună, acum am o pensie bunicică şi ajutorul acesta de veteran cu care ne descurcăm amândoi, nu ne trebuie prea multe”, povestește Gheorghe Bălan.
La despărţire, Gheorghe Bălan s-a ridicat să ne salute cu mâna la piept, în semn de respect pentru militarii Armatei României.