Recenzie: Monede şi Monade – Poezia, calea spre infinit (partea I)

O antologie este o operă sui generis, care însumează creaţiile de referinţă ale diverşilor autori. În acest sens, cartea intitulată Monede şi Monade reuneşte creaţiile literare esenţiale a patru poeţi: Alina Neagoe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu şi Andreea Guse.

Poezia Mădălinei Bărbulescu este de tip filosofic, Sacrul fiind ideea poetică centrală a viziunii artistice. Poeta străbate existenţa cotidiană şi învinge vicisitudinile vieţii prin intermediul instaurării unei noi gnoze. Îndrăzneala aceasta traduce puterea vizionară a Mădălinei Bărbulescu, modalitatea originală de a transfigura universul. Motivele literare sunt preluate din filosofia hindusă, simbolurile utilizate traducând nevoia de sacru.
Poezia este gnostică, reflectând bagajul cultural bine fundamentat al creatoarei, o atitudine livrescă inedită. Simbolurile, aluziile mitologice fac referire la spaţiul spiritual indian, amplificând mesajul metaforic al versurilor. Creaţiile autoarei indică predilecţia pentru misticism, pentru un univers încărcat de simboluri ancestrale: „Elohime, luminile se varsă! / Pe vârfu-i, alunecând stele se prefiră, / Dansează frenetic pe ram, scăldând lumină, / Torcând lianele de inimi când sosiră; // Elohime luminile se varsă! / Prinzând trunchiul lumii, secerându-l din mijloc, / Tremurânde, cad pe frunza lui senină, / Şovăită le devine rugă sub al limbii foc”.
Referintele simbolice preluate din gândirea indiană atestă o bună cunoastere a Vedicelor si Upanishadelor: „Sub peceţi de adevăr, şapte cobre să răpună, / Şi prin Şapte flori de lotus, suferinţă să le-apună./ Căci în steaua lor mundană, risipiţi în minţi şi arte, / De se rup, ei se adună tot sub legea celor sapte” (Avatarul celor 7).
Poeta conceptualizează trăiri poetice, le îmbracă adesea în hainele ermetismului, ceea ce oferă cititorilor, un palpitant periplu interpretativ. Receptarea operei sale poate întâmpina câteva adversităti datorate atitudinii livreşti complexe, însă iubitorul de literatură, cel pasionat de artele frumoase, va căuta sensul profund al mesajului poetic, iniţiindu-se în descifrarea simbolurilor hinduse, inserate abil în versuri. Cititorul realizează un proces de descifrare a mesajului poetic, el devenind iniţiatul care se îndreaptă spre tainele universului.
Lirica autoarei exprimă nevoia de sacru, exploatând simboluri arhetipale, iar această nevoie este izvorâtă din necesitatea ieşirii din profan, pentru a-şi putea salva spiritul de vacarmul cotidian. Mădălina Bărbulescu este o poetă de esenţă, gnosticismul versurilor subliniind curajul nebunesc de a invoca un fel de stare de Nemurire, creaţia artisitică devenind un mijloc de a transcende timpul spre veşnicie.
Dumitru Sârghie este un poet cu un puternic impact în lirica actuală din aria oltenească, şi nu numai. Universul imaginar este complex, tematica este variată, iar viziunea artistică exprimă rafinamentul livresc. Poezia sa abordează atât tematica socială (lupta pentru echitate), cât şi tema iubirii (sentiment înăltător al fiinţei umane).
Versurile lui Dumitru Sârghie dispun de o reală capacitate artistică, drept dovadă fiind uşurinţa cu care jonglează printre varietatea imaginilor artistice. Poeziile sale sunt rezultatul firesc al unui spirit complex, preocupat de actul culturii, a unui suflet pus în slujba căutării Adevărului şi Frumosului.
Tematica vastă corespunde cu registrul lingvistic variat (utilizează atât limbajul livresc, metaforic, cât şi un limbaj sarcastic, ironic, în funcţie de ideea poetică exprimată). Poemul intitulat Uşa interzisă are note de melancolie, nostalgia fiind receptată şi la nivelul registrului lingvistic: „ Şi-o să umblu, iubito, nebun de legat, / Pe cărări înspirate, prin ferigi şi urzici, / Până când, Doamne, voi fi dezlegat, / De blestemul ingrat, de-a nu fi tu aici // Şi din uşa de tişă, odor de lemn sfânt, / Vom face găteje-ntru focuri albastre / Şi-n flăcări de taină, în fum şi descânt, / Vom arde, îndată, păcatele noastre…”.
Metafora poetică a lui Dumitru Sârghie are muzicalitate, are incandescenţă semantică. Cuvântul dobândeşte valenţe tămăduitoare, mesajul poetic mergând spre planul interpretării plurivalente: „ Retrăiesc momentul în care / Lumina mă alintă şerpeşte / Şi o stea, cu a ei scăpărare, / Duios şi suprem mă-nveleşte. // Şi vântul stă fiară la pândă / Să-mi zboare capela-n văzduh, / Iubita-mi pretinde dobândă, / Pe rază, pe nimb şi pe duh…”(Te pierd, te câstig).
Imaginea spatiului originar, a fiintelor dragi (mama, tata) sunt reflectii elegiace readuse în memoria afectivă şi cântate serafic în versuri pentru suflet: „Mamă, la intersecţia dintre Tine şi Univers, / îţi străjuiesc înserarea lucidă şi amăruie / şi-apoi, lacrimile noastre prefacă-se-n vers, / când vom auzi glasul Tatii pe-o stea-cărăruie…” (Acasă).
Credinţa în Dumnezeu, motiv religios, este regăsibil în creaţia lui D. Sârghie, descoperindu-i latura sa creştină, a celui care crede în vindecarea sufletului prin mântuire. Apelând la imaginea sihastrului Daniil, poetul subliniază faptul că suferinţa adunată în viaţă este învinsă prin credinţă: „Şi-n astă stare echivocă, / devii mai tare ca o rocă!2 (Daniil Sihastru).
Poetul atacă dur nedreptătile societăţii, sarcasmul, ironia şi pamfletul, fiind expresia unui spirit revoltat. Poezii precum: Justiţia pâinii; Trei, Doamne, şi toţi trei; Neacasă exprimă în termeni tranşanţi, stări de cumplită revoltă, atacul fiind unul dur, fără nici un fel de menajament.
D. Sârghie nu se dezice de meseria de jurnalist, stilul acid, ironia usturătoare, fiind scutul de rezistenţă într-o lume fără valori şi principii. Poemele autorului acoperă aşadar, o gamă tematică largă, iar registrul lingvistic variat devine forţa prin care autorul oferă acel feed – back permanent între operă şi cititor. Nota definitorie a liricii sale rămâne abilitatea stilistică de a trece prin filtrul artistice, elementele dure ale unei societăti în derivă. Metafora poeziei de dragoste merge către stări romantioase, elegiace, versurile traducând trăirile interioare de o vibratie puternică.

Prof. dr. Mihaela Rădulescu