Pasiune! Sculptorul Dumitru Diaconescu din Milostea faţă în faţă cu Dumnezeu: “Când văd o bucată de lemn, aceasta îmi spune ce vrea să fie”

Nea Dan, cum îi spun prietenii, e un om plăcut, cu vorba domoală şi cu privire profundă. Mâinile îi vorbesc despre pasiunea pe care o are. Viaţa nu a fost uşoară cu el, dar greutăţile l-au îndrumat pe altă cale şi astfel şi-a găsit menirea. “Ştiu că dacă creez ceva, satisfacţia este să las ceva să dăinuie, cum spun versurile lui Labiş… Privesc piatra, privesc lemnul şi realizez ce poate să iasă”, ne mărturiseşte sculptorul.

Dumitru Diaconescu are 57 de ani şi este din Horezu. Crescut între dealurile Milostei, într-un cadru de basm, ne povesteşte cu drag despre copilăria pe care a avut-o. “Am avut părinţi buni şi mai am un frate mai mare cu 4 ani. Dacă aş fi fost Creangă, aş fi avut ce povesti. Am făcut năzbâtii mai ceva decât el. Ne-a ajutat şi zona. Mergeam pe râu după raci, făceam arcuri cu săgeţi, dar săgeţi adevărate, pentru că le puneam câte un cui în vârf şi mai trăgeam în câte un gâscan. Dar ce m-a marcat cel mai mult este faptul că în clasa a VI-a am vizitat Peştera Polovragi şi, pentru că nu era electrificat atunci, am făcut făclii, în nişte conserve am pus rumeguş şi le-am dat foc, dar făceau foarte mult fum. Am mers mult prin peşteră până s-au unit stalactitele cu stalacmitele şi nu am mai putut trece. M-am uitat printre ele şi dincolo se vedea un lac superb, doar că a trebuit să mă întorc pentru că era fum. Am rupt o bucată de 8 kg de pe jos dintr-un ţurţure şi am cărat-o 4 km jumate până acasă. O am şi acum jos, pe prispa casei”, ne spune Dan Diaconescu.

Pasiunea sculpturii, moştenită de la unchiul Genică

Pasiunea cu sculptatul o are de mic: „Moşul Genică Drăgulescu, fratele mamei făcea sculptură în lemn. Vărul meu Liviu are şi acum o furcă sculptată din 40 sau 50 de el. Aşa a cucerit-o pe nevasta lui, i-a făcut-o cadou. Mă duceam pe la el şi îl observam cum lucra. Şi acum îmi amintesc porţile lui maramureşene. Când mă duceam cu vacile, luam beţe de alun şi sculptam pe ele. Acum sculptez pe tejgheaua lui Moş Genică. Am luat-o de la vărul meu care mi-a dat-o fără probleme. Cred că de acolo, de sus, e mândru de mine. Aveam vederea în spaţiu, este nativă. Nu poţi să o dobândeşti. O ai sau nu o ai. Şcoala generală am făcut-o la Milostea, liceul, treapta I, la Horezu, iar treapta a II-a la Liceul Chimic din Rm. Vâlcea. La atelierul şcolii făceam tăblii de uşi”.

Pe prima piatră a sculptat anul

Iubirea pentru piatră, Dan Diaconescu şi-a descoperit-o după ce s-a căsătorit, la vârsta de 24 de ani. „Am fost cu soţia la Covăsânt, lângă Arad, unde avea unchiul ei o casă. Era un loc foarte frumos. Am găsit o piatră care mi-a plăcut mult. Am improvizat cu o pilă, am bătut cu altă piatră şi am scris anul. Mi-a plăcut cum a ieşit. Atunci am simţit prima dată plăcerea de a atinge piatra. Când eram mic, îmi plăcea să le adun pe cele colorate, dar nu m-am gândit să le păstrez. Sculptam anumite piese şi pentru Casa Republicii, din 88 până în 90, la Contructorul pe strada Morilor. Apoi, m-am privatizat şi am început să sculptez în marmură şeminee, monumente funerare şi statuete. Am făcut şase fântâni arteziene pentru interior foarte frumoase, pe care le-am trimis la Bucureşti. Gândiţi-vă că nu am studii superioare”, ne spune bărbatul cu voce domoală.

Primul obiect realizat a fost o statuetă cu două feţe

“O statuetă din ipsos a fost prima mea lucrare. Gândiţi-vă la un om care jumate este rău şi jumate bun. Partea bună m-am închipuit pe mine, de fapt îmi şi semăna, iar cealaltă jumate, un om rău, cu grimasă pe faţă, desculţ, cu mâini puternice. Am numit lucrarea Metamorfoză. Apoi cineva m-a rugat să îi fac un nud de femeie, pe care l-a trimis acasă şi îl are şi acum. Pentru un altul am făcut o casetă de bijuterii, foarte frumoasă pentru fetiţa lui, şi aşa mi s-a dus vestea. Am executat tot felul de icoane, de busturi, care au ajuns peste tot în lumea asta. Cunoscut am devenit şi prin faptul că am construit din lemn, cu amănunte cu tot, machete maşinii Duster, care este inclusive în Japonia, Canada, Franţa, Spania, Suedia şi în multe altele… Inclusiv macheta Primăriei Mioveni am făcut-o. Pentru comuna Bogaţi am executat bustul lui Liviu Rebreanu şi a unei femei locotenent erou de război. La biserica Vişoi Doi din Câmpulung am făcut cataplasma. Am lucrat icoane, dar şi păsări, rame, chiar şi figurine pentru jocul de şah. Când văd o bucată de lemn sau de piatră, aceasta îmi spune ce vrea să fie, nu depinde de voinţa mea”, ne mărturiseşte sculptorul.

Pregăteşte două expoziţii, una de lemn şi alta de piatră

Icoanele lui nea Dan cum îi spun prietenii, parcă vorbesc. Iar cele cu scene biblice le iubeşte în mod special pentru că îi dau linişte. “Mă regăsesc în picturile bisericeşti. În acele momente mă transpun. Simt în interior liniştea unei biserici şi o emoţie puternică pe care nu pot să o descriu. Sculptura este însăşi viaţa mea. De asta m-am gândit să mă apuc de realizarea unui registru iconografic al sfinţilor ortodocşi. Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, Sfinţii Petru şi Pavel sunt lucrări grele în sensul că eu sunt foarte atent la detalii. Îmi iau timp. Şi Înălţarea, precum Naşterea Domnului, sunt la fel de dificile. Vor fi lucrate în lemn şi la finalizare voi organiza o expoziţie. O altă expoziţie la care lucrez printre picături se numeşte Stări, vor fi până în 30 de lucrări, toate în piatră, care vor reprezenta figuri de oameni care prin grimasa feţei spun ceva, îşi arată starea. Plec de la stările mai urâte, până la cele mai frumoase. Voi modela întâi în lut, apoi în lemn şi piatră”, povesteşte bărbatul care participă în prezent la numeroase târguri tradiţionale din judeţ, dar şi din ţară.

“Trebuie să te împaci cu tine însuţi, cu toată lumea şi cu Dumnezeu ca să iasă o lucrare bună!”

Întrebat dacă are credinţă în Dumnezeu, Dan Diaconescu îşi priveşte mâinile cu care modelează piatra şi lemnul şi ne spune: “Cred în Dumnezeu pentru mine. Nu fac apologia credinţei. Cred că oamenii sunt mai liberi să se exprime acum, dar nu sunt mai credincioşi. Ar fi mai multă bunătate pe pământ dacă oamenii ar avea mai multă credinţă. Uite, dacă eşti supărat, n-ai cum să faci o lucrare bună. Trebuie să te împaci cu tine însuţi şi cu toată lumea, cu Dumnezeu, ca să iasă o lucrare caldă, bună, care să transmită emoţia mea”, conchide nea Dan care sculptează în atelierul lui pe muzica lui Verdi.

Letiţia Lazăr