Amintiri de pe front! Nea Fănică Dăscălete a ajuns la 94 de ani, dar își amintește cu exactitate peripețiile din război

Ștefan Dăscălete, „Fănică” așa cum îl știu prietenii din Horezu, a ajuns la venerabila vârstă de 94 de ani. Veteran de război, Nea Fănică este un adevărat erou în orașul meșterilor ceramiști. Să nu credeți că stă toată ziulica acasă, depănând amintiri. Din contră, horezeanul se scoală pe fiecare dimineață și merge la magazinul fiicei sale și ajută cu ce poate. Abia seara e timpul de povestirile din război și noi am avut șansa să le ascultăm.

“Acolo au murit 11.000 de oameni…”

Era în 1944 și pentru eroul nostru urma să înceapă o perioadă extrem de dificilă… “Îmi amintesc exact… După ce s-a făcut armistițiul, la 23 august 1944, am pornit alături de armata sovietică. În septembrie, între 10 și 15, am stat două săptămâni la regiment, apoi am plecat pe front în Ardeal. Am mers cu trenul până la Târnăveni, apoi am mers până aproape de Oartba de Mureș. Am stat în rezervă o săptămână, apoi am mers pe front direct… Eu am fost telefonist-centralist al regimentului. Trei săptămâni nu s-a putut rupe frontul, au fost cele mai grele munte. Acolo au murit 11.000 de oameni. Nemții s-au retras apoi și am mers înainte. S-a eliberat țara! Am trecut în Ungaria, într-o comună unde am stat și apoi am mers mai departe și am ajuns într-o stațiune agricolă unde erau vinuri celebre. Le-am gustat că am stat două săptămâni. Seara, că ziua nu aveam cum. De dormit nu puteam dormi, eram cu centrala, cu telefonul. Am mers și am mers, și am ajuns în Cehoslovacia. Într-o seară am ajuns într-un sat și am bătut la o poartă și a venit gazda. Am chemat un prieten camarad să ne traducă. Ne-a zis că noi românii suntem hoți. În fine, am ajuns în Munții Tatra, zăpadă cât cuprinde… Luptele erau puternice, am văzut oameni mulți murind. Ne-am apropiat de Praga, nu mai știu cât mai era până acolo”, ne povesteşte bătrânul.

“La Iași era să mor“

Nea Fănică a avut și o mare cumpănă și nu în Ungaria sau Cehoslovacia, și pe frontul românesc de la Iași: “După ce s-a rupt frontul, în 20 august 1944 a început artileria să tragă. Pe la ora 11 am primit ordin să ne retragem. Ne-am retras de acolo, eram în dreapta Iașiului la 15 kilometri cred. Apoi iar ne-am retras, într-o pădure. Dimineața, pe 21, eram în Murgeni, un orășel ca Horezu. Am primit ordin să fac legătură cu un batalion, trebuia să trec printr-o pădure. Cu telefonul îm mână, bobina cu cablul în spinare. Am ieșit din oraș și am mers, am ajuns la 300 de metri de pădure. În stânga mea am văzut un soldat cu pușca în poziție de tragere. Când m-am uitat iar, îl împușcaseră. Am fugit cum am putut, vedeam gloanțele cum treceau gloanțele pe lângă mine. Atunci puteam să mor, dar am avut noroc”, îşi aminteşte nea Fănică.

“Căpitanul Popescu nu s-a mai întors“

Prieteniile se leagă și pe front dar, unul dintre bunii camarazi ai horezeanului, vâlcean și el, nu a mai ajuns acasă: “Aveam un căpitan de regiment, îl chema Popescu, era din Stoenești, și el vâlcean. Într-o noapte m-am dus la el, l-am salutat și am vorbit mult. Am povestit, i-am spus despre familia mea, mi-a spus despre a lui. Eram undeva în Ungaria, într-o pădure. Apoi, când am plecat mi-a spus, nu o să uit niciodată: “Dăscălete, noi nu scăpăm vii de aici!“. L-am încurajat, i-am spus că mergem împreună acasă și ne vom vizita. Din păcate, a avut o presimțire săracul… La 8 am primit telefon că a murit căpitanul Popescu, căzuse un proiectil direct pe el…”.

“Lumea ne aștepta cu flori la Oradea“

Dacă și-a amintit prima zi de front, era culmea să nu și-o amintească și pe ultima: “Se aflase că Germania capitulase, dar am mai stat pe front probabil două săptămâni. În ziua de 9 mai 1945 s-a spus oficial vestea. Toată lumea trăgea cu armele în sus, bucurie, veselie. Am mai stat în rezervă două săptămâni, apoi am plecat spre casă. Mergeam pe jos câte 20, 30 de kilometri. Porneam mereu noaptea. A fost greu și acest drum, dar eram bucuroși că ne întoarcem acasă după 4 ani cu tot cu armată. Am ajuns în țară abia în august, la Oradea, lumea ne aștepta cu flori… Eu nici acu acea zi nu o să o uit niciodată. A venit căpitanul la mine. Avea într-o mână ordinul de lăsare la vatră și în cealaltă mână ordinul să mă prezint la o unitate militară din Piatra Neamț. Nu am avut ce să mai fac, m-am dus… Am stat încă un an. Și culmea, în război nu am pățit nimic, dar acolo am ajuns în spital după ce a dat o mașină peste mine, m-am lovit la cap, la picior, la mână, și acum am cicatrice. Nu mi-a părut rău de acești ani, dar îmi era foarte dor de țară, de casă”.

“Secretul? Munca!“

Nea Fănică ne-a dezvăluit și secretul longevității, unul simplu: “Am fost obișnuit să muncesc mereu. Am lucrat la Cooperație, în 1985 am ieșit la pensie apoi am deschis ceva particular, nu mi-a plăcut să stau degeaba. Eu și când aveam liber veneam acasă și trebuia să fac ceva, altfel nu mă simțeam bine. Am 25 de ani din momentul în care am deschis afacerea. Am și o diplomă de la camera de Comerț. Una pesta alta, acesta este secretul. Și medicina spune, mișcarea înseamnă sănătate“.

Gabi Cârjaliu