Povestea unui preot care trăiește printre legendele Dealului Cetățuia

Se spune că de multe ori oamenii aleg locul. Pe părintele Emanoil Bărbuţ locul l-a ales. Un loc aproape uitat în timp. Un loc care şi-a căutat sufletul, care şi-a reînviat istoria. A reînviat văzând cu ochii la fiecare atingere, la fiecare verset rostit, la fiecare floare sădită.

Aşa a devenit “Părintele florilor”, iubit de oameni de aproape, dar şi de departe, fiecare sădindu-şi povestea în cetatea de pe deal. Şi icoanele au povestea lor, pe care doar părintele o ştie, dar ca să ţi-o mărturisească, trebuie să te apropii de Dumnezeu, Trebuie să simţi aşa cum a simţit părintele. Cu sufletul şi cu ochii minţii, cu inima şi cu aura binecuvântată cu care îşi cheamă credincioşii la slujbă. E greu să nu crezi într-un om ca el. Pentru că el visează altfel, vorbeşte cu Dumnezeu, este locul.
Preotul aparţinea unor alte locuri cu ani în urmă. Acolo, la Livezi, oamenii îi duc dorul şi acum. Copiii îi simt lipsa de sărbători când un car condus de Moş Crăciun le aducea daruri copiilor. Lucrările de renovare la biserica din satul Părăuşani au fost terminate la stăruinţele părintelui, cu ajutorul enoriaşilor. S-a muncit trei ani, iar oamenii au venit cu mic cu mare la resfinţire. Când a plecat părintele, au curs lacrimi.
Când eşti binecuvântat, eşti alesul lui Dumnezeu. Eşti ales să schimbi, să fii iubit, să iubeşti, să fii ajutat, să construieşti poveşti. Părintele Manole cum este numit sau Părintele Florilor, a fost ales să ducă crucea acestui loc. Şi o duce cu mândrie mai departe.
Istoria este grea. Este o istorie cu multe secrete, sângeroasă. Dar Dumnezeu a punctat locul. L-a arătat credincioşilor altfel. Intrarea în istorie, schitul i-o datorează lui Radu de la Afumaţi, căruia i se atribuie reconstrucţia lui în anul 1525. Se crede că biserica a fost zidită pe locul alteia mai vechi, distrusă de flăcările unui incendiu. Nu există însă documente care să confirme reconstrucţia Cetăţuii de către Radu. E posibil ca legenda să se fi creat după uciderea viteazului voievod sub zidurile mănăstrii, deşi nici faptul acesta nu apare ca atare în hrisoave.


Radu de la Afumaţi şi Fiul său Vlad ucişi sub privirile preotului

Povestea crimei de la Râmnic rămâne una dintre cele întunecate pagini de cronică a Ţării Româneşti. Uciderea lui Radu este urmarea unui complot în fruntea căruia au stat Neagoe din Periş, mare vornic (stăpânea 34 de sate) şi Drăgan, postelnicul, înălţaţi în divanul ţării de însuşi Radu. Aceştia, nemulţumiţi de noua prietenie a domnului cu Craioveştii (se căsătorise cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab), ridică oaste împotriva lui şi, surprinzându-l fără apărare, îl fugăresc spre Olt. Fiindu-i închise căile de acces spre reşedinţa banilor, unde conta pe sprijinul lui Pârvul banul, Radu de la Afumaţi, împreună cu fiul său Vlad, se îndreaptă spre Râmnic. Ei se refugiază, la 2 ianuarie 1529, după toate probabilităţile, în schitul Cetăţuia, cu nădejdea că boierii, după o veche datină creştină, nu vor cuteza să le ia viata. Ura boierilor trebuie să fi fost însă aprigă, fiindcă aceştia îi ucid pe amândoi, tăindu-le capetele, chiar în altar, sub ochii îngroziţi ai preotului şi poporului, stropind pristolul cu sângele nevinovat domnului şi al fiului său Vlad.

Teodosie şi Nifon, mereu în rugăciunile preotului Manole

După uciderea domnitorului, întăriturile de pe colina Cetăţuii trebuie să-şi fi pierdut din importanţa strategică. Bisericuţa a ars. În însemnările lui Paul de Alep care a trecut pe drumul Coziei în anul 1657, la aproape 130 de ani de la înspăimîntătoarea crimă, nu se aminteşte nimic despre Cetăţuie. Lăcaşul a fost reconstruit de mitropolitul Teodosie în 1680. Fiind scos din scaunul mitropolitan cu câţiva ani înainte, el îşi petrece o parte a surghiunului arhieresc la Râmnic, poate la Cozia, si, fără îndoială, frumuseţea lacurilor si istoria întristătoare a Cetăţuii l-au îndemnat să o readucă la vechea demnitate. Ajuns din nou mitropolit, Teodosie o zideşte după socotinţa sa, înzestrând-o cu moşii, vaduri de moară și robi ţigani, şi o consfinţeşte metoc al mitropoliei Ungrovlahiei. Bisericuţa a mai suferit modificări sub domnitorul Ştirbei-vodă, în anii 1850-1853, prin grija mitropolitului de atunci al Ungrovlahiei Nifon, care i-a adăugat pridvorul cu stâlpi de cărămidă şi o turlă. Arhitectura edificiului e dreptunghiulară. Naosul e despărţit de pronaos printr-un zid masiv, în care e săpată uşa. Impresia generală e de miniatură cu linii simple, nepretenţioase, de bisericuţă de ţară. Pictura e realizată de Gh. Tattarescu, probabil în aceeaşi epocă în care a pictat biserica Episcopiei (1854-1861).
“După un vis pe care l-am avut, în care mi-a apărut Maica Domnului, ma rog la fiecare slujbă pentru sufletele mitropoliţilor Teodosie şi Nifon”, ne-a mărturisit părintele de la Cetăţuia.
Cetăţuia păstrează printre altele şi legenda (la care face referire Ghenadie Enăceanu) existenţei unui tunel, pornind din curtea schitului şi conducând pe sub albia Oltului de partea cealaltă a rîului, unde se află Malul Alb. Sumarele investigaţii făcute n-au confirmat tradiţia locală.

Fiecare credincios îşi sădeşte povestea în grădina Domnului

“Aici fiecare credincios care vine îşi câştigă povestea. Vine cu o floare, iar eu o sădesc. Avem flori rare pe care le-am căutat pe internet, iar aici de primăvara devreme până toamna târziu, avem o grădină ca în rai. Oamenii îşi sădesc povestea lor. Iar eu o ştiu pe a fiecărei persoane. Am muncit mult, dar a meritat. Aici mă regăsesc. Oamenii vin pentru că sunt mai aproape de Dumnezeu. Mai sunt multe de făcut aici, dar cum e voia lui Dumnezeu”, ne-a mărturisit cu ceva timp în urmă părintele Manole. Încercat de Dumnezeu, locul l-a ales. Şi oamenii care îl iubesc. Pentru că el la rându-i a ales să îi ajute, să îi slujească, să îi îndrume cu vorba domoală. Locul l-a ales să îi asculte glasul. Iar grădina a început din nou să înflorească…

Letiția Lazăr