INTERVIU Marcel Boboc: O viață ca-n filme

Marcel Boboc, vicepreședintele Ligii Profesioniste de Box, ne dezvăluie cum era boxul românesc înainte de Revoluție, de ce a fugit din România și care sunt speranțele pentru tinerii pugiliști vâlceni, într-un interviu în care ne vorbește despre începuturile în lumea sportului, dar și despre performanțe, precum și despre cum susține, îi îndrumă pe boxerii tineri care vor să facă performanță în box.

Rep.: – Domnule Boboc, care a fost primul contact cu boxul?
Marcel Boboc: – M-am născut pe 26 mai 1964, pe malul stâng al Oltului, în comuna Drăgoești, județul Vâlcea, unde am urmat și școala generală până am plecat la liceu, la Râmnicu Vâlcea. Părinții mei erau oameni simpli de la țară, munceau pământul și ne-au putut asigura un trai decent atât mie, cât și surorii mele mai mici. Încă din copilărie, eram pasionat de box și îmi doream să ajung într-o sală de antrenament, însă ocazia s-a ivit abia la sfârșitul clasei a IX-a, când l-am cunoscut pe Marcel Preduț. Acesta era elev în ultimul an la același liceu cu mine (Liceul Energetic) și, la acel moment, era considerat cel mai bun boxer al județului Vâlcea.

Rep.: – Vă mai amintiți primul antrenament? Primul cantonament? Primul meci?
Marcel Boboc: – Îmi amintesc perfect primul antrenament, care a avut loc la Liceul Silvic. După ce am urcat niște trepte, am ajuns într-o sală de box unde încălzirea am făcut-o afară. Apoi, am fost pus în gardă și învățat pașii de bază de către marele profesor Eugen Petruș. Șansa mea în box, și probabil în viață, a fost că, la aproximativ o săptămână după ce am intrat pentru prima dată în sala de box, se organiza o competiție sportivă de către Clubul Sportiv Metalul Râmnicu Vâlcea. Eu eram înscris la CSS (Clubul Școlar Sportiv) Râmnicu Vâlcea și, admirând colegii mai mari, am mers împreună cu ei la cântarul oficial. Acolo, mi s-a propus să mă lupt cu băiatul unui antrenor. Au venit mai multe echipe de box din țară, printre care îmi amintesc de Clubul Minerul Motru. Antrenorul acestui club avea un băiat de vârsta mea, care practica boxul de mai mulți ani și avea deja peste zece meciuri disputate. Chiar dacă îmi era teamă, am vrut să par curajos în fața colegilor mei mai mari și am acceptat provocarea pentru a doua zi. Deoarece eram în afara competiției, meciul nostrum a fost cel de deschidere. Când m-am pus în gardă, nu-l vedeam bine, iar când am dat mănușile la o parte, am început să primesc lovituri. Având doar o săptămână de antrenamente la activ și fără prea multă experiență, am început să lovesc instinctiv, așa cu așa cum o făceam în copilărie pe islaz. Din acel moment, soarta meciului s-a schimbat. Văzându-mi curajul, oamenii din sală au început să mă aplaude. La finalul meciului, domnul profesor Petruș m-a felicitat și mi-a spus că mă va lua în cantonament. Pentru un copil ca mine, de la țară, a cărui familie nu avea resurse financiare pentru a-l trimite în tabără, a fost o mare bucurie. Cantonamentul a avut loc la Ocnele Mari, unde mi-am primit și „botezul de boxer”. Profesorul Petruș, văzând că sunt serios și dedicat, a decis că, din toamnă, voi fi titular la categoria „Hârtie” (45 kg) în Campionatul Național Școlar pe Echipe, deși eu aveam doar 40 kg. Însă, datorită lui, am reușit să cresc în greutate, primind mâncare suplimentară de la colegii mei care nu își terminau porțiile. Aceasta a fost șansa mea să devin boxer. Dacă nu reușeam să ard etapele atât de rapid, probabil că drumul meu ar fi fost diferit, mai ales că la acea vreme eram doar un copil mereu în căutare de noi provocări. Vreau să menționez că domnul profesor Eugen Petruș mi-a fost ca un tată încă din prima zi în care am intrat în sala de box și până la sfârșitul vieții sale.

Rep.: – Cum erau condițiile de antrenament în acea perioadă?
Marcel Boboc: – Raportat la acea perioadă, condițiile erau bune, dar cel mai important era faptul că eram o echipă unită și ne susțineam reciproc. Cei mai experimentați îi ajutau pe cei mai mici, explicându-le greșelile și corectându-le tehnica. În sală domnea o atmosferă de prietenie, iar acest spirit de camaraderie îl văd și astăzi în multe săli de box din țară. Întotdeauna am considerat că cel mai important meci este următorul. Mă concentram doar pe meciul care urma și, odată ce se încheia, mă pregăteam pentru următorul. La acea vreme, boxul era foarte iubit și popular la Râmnicu Vâlcea, la fel cum sunt acum handbalul și fotbalul. Oamenii ne susțineau, veneau la toate meciurile noastre de acasă și, uneori, chiar și în deplasare. Unele dintre cele mai frumoase victorii au fost în Campionatul pe Echipe de Seniori, atunci când boxam la Râmnicu Vâlcea cu Sala Polivalentă plină. Simțeam o energie deosebită datorită susținerii publicului.

Rep.: – De ce ați decis să fugiți în Franța?
Marcel Boboc: – Da, am fost tentat și chiar am reușit să fug din țară în timpul regimului comunist, asumându-mi riscul de a nu-mi mai vedea familia și țara niciodată. M-am chinuit mult la început. Am făcut si box, dar era prea costisitor să fac naveta și se câștiga puțin la meciuri și nu puteam să mă întrețin. Am alergat cu multe. Am avut și un Garaj (atelier) Auto cu doi asociați francezi. Munceam și alergam toată ziua. Viața a făcut ca la Paris să o cunosc pe soția mea. Eram prieten cu fratele ei. Am ajutat-o cu actele, am rămas împreună. Am avut discuții cu fratele ei, îmi spunea că sunt golan, uite că suntem împreună de atunci, ne-a ajutat Dumnezeu.

Rep.: – Ați avut un meci de retragere?
Marcel Boboc: – Nu am avut un meci de retragere oficial. După ce m-am întors în România, în 1993, am ales să ajut boxerii tineri la antrenamente, sprijinindu-i atât moral, cât și financiar. Întreaga mea viață, de la vârsta de 15 ani și până în prezent, s-a învârtit în jurul boxului, al prieteniilor și al relațiilor pe care le-am construit datorită acestui sport. Cel mai probabil, voi face parte din lumea boxului până la sfârșitul vieții.

Rep.: – Până unde credeți că poate ajunge Daniel Ciuma (n.r. pugilist vâlcean care se va lupta pentru o centură internațională)?
Marcel Boboc: – În opinia mea, atât Daniel Ciuma, cât și Mihai Desrobitu pot ajunge foarte sus, dar la nivel de box profesionist, lucrurile se schimbă. Succesul nu depinde doar de talent și muncă, ci și de resurse financiare și de oamenii potriviți care să le susțină cariera.
Rep.: – Vă mulțumim!

A consemnat Gabriel Cîrjaliu