FOTO: “Satul străbun – o lume care dispare” – expoziţia de artă fotografică şi minidocumentarul”Unde este satul străbun?”, un succes al fotografului Dragoş Andrei Bărbulescu şi prof. Carmen Răduţ în Spania

Casa de Cultură din San Lorenzo de El Escorial a fost gada unei expoziţii de o frumuseţe aparte: expoziţia de fotografie “Satul străbun – o lume care dispare”, autor Dragoş Andrei Bărbulescu, şi prezentarea minidocumentarul”Unde este satul străbun?”, realizat de prof. conf. univ. dr. ing. Carmen Răduţ. Evenimentul a fost organizat de Ambasada României în Regatul Spaniei şi Institutul Cultural Român de la Madrid, cu sprijinul Primăriei San Lorenzo de El Escorial şi cu sponsorizarea firmei Tabita Tour.

”Fără mari iluzii, cu oarecare aşteptări, expoziţia de fotografie intitulată “Satul străbun – o lume care dispare!” s-a desfăşurat mai bine de-o lună de zile, acolo, în staţiunea El Escorial, aflată la aproximativ 60 de km de Madrid. Deschiderea a avut loc pe 1 Octombrie, o dată puţin nepotrivită pentru orice fel de eveniment cultural, fiindcă data coincidea cu prima zi de lucru a săptămânii în curs, iar lumea, cu excepţia pensionarilor sau turiștilor – să zicem, nu se putea prezenta acolo într-un număr asemănător cu cel ca în cazul unui week-end sau sărbătoare naţională; deci existau fiorii unei mici descurajări a entuziasmului şi optimismului moderat cu care veniserăm acolo, eu şi Carmen.

Din partea Casei de Cultură a El Escorialului, strict legat de desfăşurarea, expunerea şi publicarea evenimentului – nota 10! Atât dl. Javier Montenegro, consilier al Casei de Cultură din El Escorial, cât şi întreg personalul care serveau alături de domnia sa, au arătat un bun simţ, o căldură naturală, şi un soi de fraternitate, care au crescut şi mai mult dragostea pe care personal o aveam deja faţă de lumea spaniolă – în general. Pe parcursul zilelor, lumea a început să vină la vernisaj, unii chiar repetând gestul pentru a doua sau chiar a treia oară… probabil şi pentru că le era la îndemână!

Ziua în care i-am văzut pe cei curioşi sau doritori de poveste-în-fotografie a fost Sâmbăta din 6 Octombrie, momentul care i-a adunat laolaltă pe cei mai mulţi români în cadrul evenimentului, care s-a întins pe durata unei luni de zile, termen suplimentat cu încă aproape trei săptămâni faţă de înţelegerea iniţială, şi propus de dl. Javier. Nu enumăr aici nici entităţile oficiale, notorii, care s-au perindat printre tablourile cu pricina, şi care-au avut un cuvânt pozitiv de spus, ci doar amintesc că expoziţia s-a bucurat pe prezenţa oamenilor; atât cât am putut constata personal în acele intervale de timp în care eram efectiv prezenţi – eu si Carmen, în spaţiul expoziţional.

Mulţi sau puţini, probabil n-ar trebui să atârne ca impact raţional sau emotiv în economia evenimentului ca desfăşurare sau ca deznodământ. Important era, este şi ar trebui să fie mesajul fotografului, urmate de efectul, reacţia, starea de suflet pe care vizitatorul, “trezit” brusc într-o altă lume, una foarte reală, crudă şi implacabilă – ar trebui să le încerce pe loc; apoi preluate în mintea-suflet, să le ducă o vreme cu sine, lăsând o urmă, o iscălitură, o învăţare sau doar o trăire ce nu se vor şterge prea curând. Căci vernisajul în sine n-ar fi trebuit să fie considerat ceva strict vizual, de natură estetică, o încăntare în plus; el şi-a propus să fie prin imagine – un “sunet” de durere şi tristeţe, de frumuseţe stranie amestecată cu un cântec de jale şi dor, ca o doină, dar cu efect tămăduitor în laboratorul sufletului fiecăruia, al celor sensibili, aplecaţi către soiul ăsta de poveşti. Ca peste tot în lume, nu cei mulţi vor fi înţeles exact mesajul, tema, substanţa, ci cu siguranţă că el s-a manifestat dens şi limpede în sufletele câtorva, care corespund universal filozofiei şi psihologiei subtile ascunse-n lucrurile acestei realităţi trecătoare.

Cum ceea ce mă afectează mai adânc nu este de găsit în statistici, cifre, păreri şi emoţii exprimate public, nici în cumulul de personalităţi notorii, de experţi într-ale artei şi culturii, sau de anvergura colectivă, alcătuită din prieteni, publicul larg, critici etc. – trebuie trasată de fiecare dată, de către orice om dedicat artei sau de către publicul în sine – o linie clară şi solidă între ceea ce este festivism şi divertisment, artă şi cultură de consum “stradal”, faţă de ceea ce este Mesaj, Întebare, Strigăt, Răspuns şi Lumină.

Mi-au rămas în suflet doar acele persoane în care am observat trăirea, pura emoţie, lumina şi încercarea din priviri, dialogurile purtate cu ei pe un fond liniştit şi calm, gustând în comun difuza durere şi gravitate a mesajului, ca într-o stare de convalescenţă, în care parcă ai vrea să rămâi o vreme scurtă, de dragul senzaţiilor acelora care amestecă dezamăgirea cu promisiunea, implacabilul sfârşit cu licărirea unei lumini de speranţă. Iată! Pentru acest soi de ochi şi suflete au fost destinate cele cincizeci de fotografii ale Satului Românesc aflat în declin şi chiar stare de dispariţie. Persoane din alte ţări, de obicei trecute de vârsta tinereţii, probabil din pături sociale diferite, au simţit să purtăm un schimb de cuvinte, priviri, emoţii, întrebări şi răspunsuri. Împrejurul acestor dialoguri, ne-am strâns mâinile cu căldură şi fraternitate, ce nu cunosc graniţele idiomului fiecăruia, sau cele de cultură şi rasă. Acestea au fost premiile mele!” – Dragoș Andrei Bărbulescu.

Foto Dragoş Andrei Bărbulescu