“Dincolo de trandafiri și șoapte”: povești gotice pentru o iubire de neuitat

Poză de Ahmad Ardity pe Pixabay.com

Dragostea nu se rezumă doar la lumânări parfumate și serenade sub balcon. Uneori, vine în pelerină neagră, cu ochi arzători și promisiuni făcute pe marginea abisului. Alteori, își târâie pașii prin coridoare bântuite sau se ascunde în paginile unei scrisori de mult pierdute. Acest articol e despre acea iubire — cea care te îngheață și te mistuie deopotrivă.
Pentru că Dragobetele nu este doar despre clișee siropoase, ci și despre pasiuni care sfidează timpul, despre fantome ale dorinței și jurăminte șoptite la miezul nopții. Așa că pregătește-ți ceaiul negru (sau paharul de absint, depinde de stilul tău literar), pentru că urmează o călătorie prin cele mai hipnotice povești gotice.

Cuprins:

„Veșnic al tău” – Dracula, iubirea care refuză să moară
„Lacrimi din spatele măștii” – Fantoma de la Operă și iubirea care mistuie
“Dansul umbrelor” – Nosferatu și seducția tăcerii
„Căderea în ispită” – Istoria secretă și farmecul distrugerii
„Până când moartea ne va despărți. Sau poate nici atunci.”

„Veșnic al tău” – Dracula, iubirea care refuză să moară

„Ascultă-i! Copiii nopții… Ce muzică fac!” Și așa începe una dintre cele mai obsesive povești de dragoste din toate timpurile. Poți să spui ce vrei despre Dracula — că e monstruos, crud, că nu înțelege conceptul de consimțământ. Dar o singură privire aruncată spre Mina Harker și deja te convinge: omul (sau… creatura) știe să iubească.
Ce face ca iubirea lui Dracula să fie atât de tulburătoare? În primul rând, faptul că sfidează moartea. El nu îmbătrânește, nu uită, nu se resemnează. Pentru el, dragostea nu e doar un sentiment, e o condamnare eternă. Mina este, pentru el, o reîncarnare a unui trecut care refuză să fie îngropat, o promisiune care nu se poate împlini decât cu prețul sufletului.
Iubirea lui Dracula este posesivă, aproape paralizantă, dar tocmai asta o face atât de fascinantă. Nu există jumătăți de măsură, nu există răbdare. Este totul sau nimic. Iar cititorii se regăsesc undeva între groază și fascinație, între dorința de a scăpa și tentația de a ceda.
Dacă vrei să simți pe pielea ta această pasiune reprehensibilă, atunci verifică colecția de cărți și romane memorabile de pe Altex.ro – sigur vei găsi o ediție superbă a operei tale favorite, poate chiar cu ilustrații care îți vor face pielea de găină.

„Lacrimi din spatele măștii” – Fantoma de la Operă și iubirea care mistuie

Dragostea ar trebui să te înalțe, nu să te țină captiv într-un subsol întunecat. Dar Fantoma de la Operă nu a primit acest memo. Erik este geniul neînțeles, artistul damnat, îndrăgostitul care nu știe alt mod de a iubi decât prin obsesie. E genul de bărbat care îți scrie poezii la trei dimineața, dar și cel care ar putea să dispară în umbră dacă nu-i răspunzi mesajelor.
Erik trăiește prin muzică și suferă prin tăcere. Dragostea lui pentru Christine nu este una obișnuită — este un amestec de admirație, dorință și o sete disperată de a fi iubit înapoi. Dar cum poți iubi pe cineva care te îngrozește? Cum poți dărui afecțiune unui suflet care nu a cunoscut decât respingerea?
Acesta este paradoxul Fantomei: te face să empatizezi cu el, dar te înfioară în același timp. Cât de departe poți merge pentru dragoste? Poți închide ochii în fața posesivității? Sau iubirea trebuie să fie, înainte de toate, libertate?
Răspunsul e undeva între notele muzicale pe care Erik le împrăștie în aer și lacrimile care se pierd în întuneric.

„Dansul umbrelor” – Nosferatu și seducția tăcerii

Max Schreck în rolul Contelui Orlok este… un coșmar. Dar, în felul lui ciudat, nu te poți opri din privit. Există o frumusețe stranie în felul în care se mișcă, în degetele lui ca niște gheare, în privirea care pare să te tragă într-un gol de unde nu mai ieși.
Nosferatu nu este Dracula. Nu are farmecul lui aristocratic, nu șoptește cuvinte dulci la ureche. Dar tocmai absența cuvintelor îl face atât de hipnotic. E iubirea care nu cere voie, care nu are nevoie de declarații siropoase. Este iubirea primordială, instinctuală, care trece dincolo de logică și moralitate.
Și poate că tocmai asta ne sperie cel mai tare: iubirea tăcută, cea care se insinuează în colțurile întunecate ale sufletului și nu pleacă niciodată.
Dacă vrei să simți fiorii acestei atmosfere, citește ceva din literatura expresionistă germană sau… deschide un volum de poezie de Edgar Allan Poe. Ai grijă doar să nu lași lumina stinsă.

„Căderea în ispită” – Istoria secretă și farmecul distrugerii

Bun, poate că Donna Tartt nu a scris un roman gotic în sensul clasic. Dacă ar fi să alegem vreo carte contemporană care să miroasă a tragedie antică și a destin întunecat, atunci e „Istoria secretă.”
Richard, Henry, Camilla, Charles și Francis nu sunt monștri supranaturali, dar sunt la fel de înspăimântători. Fascinația, manipularea, iubirea obsesivă — totul este acolo, într-un dans al umbrelor și al șoaptelor.
Ce face această poveste atât de hipnotică? E ideea că frumusețea poate fi fatală. Că iubirea poate să te tragă într-o capcană fără ieșire. Și că uneori, oamenii sunt mai întunecați decât orice vampir.
Dacă ai visat vreodată la o dragoste ca în tragediile grecești, cu ritualuri nocturne și dorințe ascunse, acesta e romanul pe care trebuie să-l ai pe noptieră.

„Până când moartea ne va despărți. Sau poate nici atunci.”

Așadar, ce este iubirea, dacă nu o poveste gotică spusă la lumina lunii? E pasiune, e pierdere, e promisiunea că, într-un fel sau altul, sufletele se vor găsi mereu, chiar și dincolo de timp, dincolo de viață.
Dacă trandafirii roșii și inimioarele din ciocolată ți se par prea banale, lasă-te vrăjit(ă) de literatura care a îndrăznit să arate că iubirea nu e doar lumină — e și umbră, mister, magie.
Și, cine știe? Poate că adevărata poveste de dragoste e chiar cea care te înfioară cel mai tare.