Bisericile de lemn – comori de patrimoniu vâlcean

În urmă cu câţiva ani, profesorul Florin Epure, directorul Direcției Județene Vâlcea, a pornit un demers de cercetare și de repertoriere a lăcaşelor de cult vâlcene construite din lemn. Publicul larg, specialiştii, deţinătorii şi autorităţile locale se vor putea bucura, în curând, de rodul acestei munci, care are ca finalitate scoaterea la lumină a bijuteriilor de arhitectură sacrală a lemnului, cu toată istoria lor, dar vor cunoaște și cazurile mai puțin fericite ale bisericuțelor uitate, cărora timpul și oamenii nu le-au mai îngăduit să mai supraviețuiască…

Pe lângă marile mănăstiri și schituri vâlcene, bisericile de lemn fac parte, și ele, din prețiosul tezaur al patrimoniului cultural național. Meșterii vâlceni au creat, până la începutul secolului al XIX-lea, o adevărată civilizaţie a lemnului, de o bogăţie, o varietate şi un rafinament remarcabil, în care bisericile de lemn au atins vârful ei maxim de expresie.
“Ca şi în alte părţi de Românie, în sate, târguri sau pe lângă aşezămintele monahale, primele biserici au fost ridicate mai mult sau mai puţin din lemn. Majoritatea mănăstirilor şi schiturillor vâlcene, vechi vetre de spiritualitate şi cultură, au mai toate o bisericuţă de lemn la începutul destinului lor. Prioritatea lemnului ca material de construcţie pentru ridicarea lăcaşelor noastre sacre se datorează abundenţei naturale a codrilor seculari dar şi tradiţiei cioplirii lemnului, un meşteşug transmis de la o generaţie la alta.
Bisericile de lemn, construite după tipicul caselor ţărăneşti, folosesc două sisteme constructive europene, cel al cununilor orizontale din bârne – Blockbau-, şi cel al unui schelet portant de lemn umplut cu diverse materiale – Fachwerk. Majoritatea bisericilor de lemn din Vâlcea sunt construite din lemn de stejar, uneori din fag şi brad, în formă de corabie, cu plan arhitectural ce urmăreşte împărţirea tradiţională: cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Pereţii sunt din bârne rotunde, despicate în două, cu profil semirotund sau cioplite în patru muchii. Bârnele se îmbină la capete în cheutori rotunde, trapezoidale, coadă de rândunică, drepte sau în sistem combinatoriu. Ansamblul îmbinării bârnelor, prezenţa consolelor cu terminalul cioplit în cap de cal, prezenţa stâlpilor simpli sau sculptaţi din pridvor şi chiar pe părţile laterale, toate dau o notă decorativă aparte.
Am mai întâlnit și alte motive strict decorative cum ar fi funia, torsada, denticulii, dintele de lup, pomul vieţii, care transpuse în anumite zone ale construcţiilor sporesc nota de frumuseţe şi de decor în acelaşi timp. Motivul ornamental al funiei răsucite (torsada) adoptat de meşteri trebuie privit în contextul semnificaţiei simbolice, cu efect apotropaic, de apărare a lăcaşelor de cult de forţele malefice. Pomul vieţii este motivul ornamental care de cele mai multe ori apare singular, fără nici un alt motiv în diverse înfăţişări fie pe lemn sau în stucatură. Motivul ancestral al dintelui de lup apare sub formă de chenar dispus în benzi simetrice, fiind întâlnit în special la conturarea unor desene ce se desfăşoară pe suprafeţe mari sau îl întâlnim în jurul ferestrelor ori al uşilor.
În secolele de coexistenţă, arhitectura sacrală de lemn şi cea de zid s-au împletit şi influenţat reciproc. Datorită statutului mai ridicat acordat construcţiilor de zid, meşterii de lemn au preluat şi adaptat, în timp, unele elemente formale şi decorative din modelele de zid. Arhitectura religioasă a fost stăpânită, încă din străvechime, de marile lăcașuri zidite. În secolele XVIII şi mai ales XIX multe biserici de lemn din Vâlcea au fost tencuite şi pictate imitând în mod special pe cele de zid. Unele biserici de lemn au fost chiar completate cu catapetesme, altare sau pridvoare de zid.
“Catagrafia Episcopiei Râmnicului”, din anul 1840, înregistra un număr de 127 de biserici din lemn împărţite în cele şapte plăşi şi plaiuri existente în eparhie la acel an. La o distanţă de o sută de ani, “Anuarul Mitropoliei Olteniei”, prezintă “Statistica bisericilor din lemn din 1940”, în care se evidenţiază 111 biserici din lemn în tot judeţul. Este ştiut faptul că o parte din acestea au fost “preînnoite” de-a lungul timpului şi nu mai păstrează prea multe elemente originale. Altele se află în pericol de a dispărea definitiv, din cauza stării precare de conservare, lipsei fondurilor pentru întreţinere şi, nu în ultimul rând, a neglijenţei şi nepăsării comunităţilor locale, a noastă, a tuturor…
În județul Vâlcea se mai păstrează, astăzi, 92 de de biserici de lemn, clasate ca monumente istorice, din care trei sunt de importanţă naţională. Ctitorii acestor bisericuţe de sat, care impresionează prin frumuseţea arhitecturală şi rivalizează cu marilor lavre domneşti, sunt în marea lor majoritate moşneni sau moşteni, care şi-au înscris numele lor pe pisanii întru veşnică pomenire: Ioan, Gheorghe, Sanfira, Constandinu, Dumitra, Florea, Gligorie, Ilinca etc., dar și înalţi ierarhi: mitropolitul Ştefan I al Ungrovlahiei (Grămeşti), episcopul Iosif al Argeşului (Brezoi şi Malaia), dar şi monahi şi monahii: Antonie Bistriţeanul (Gruşetu), stareţa Meletina (Stăneşti-Lunca), Feodoru monahul (Igoiu), ieromonahul Climent (Budurăşti), Ioan protopopul plaiului Loviştea (Copăceni), preoţi de ţară: popa Mielea Stăiculescu (Budurăşti), popa Nicolae Neghinescu (Cacova), popa Pătru Nicolescu, popa Gheorghe (Cireşu), popa Din al Lupului ( Ştefăneşti) etc.
Printre ctitorii se află şi boieri: jupân Stoica Sârbu (Ioneşti), boierul Pătru şi Ilinca (Părăuşani), Barbu Călăraşu (Călărăşeşti), Dumitrache Măldărescu (Măldăreşti de Jos), praporgicul Nicolae Milcoveanul (Urşi), Lascu Ostroveanu (Stăneşti-Stoileşti), Vasile Tecioiu şi boierul Radu (Boroşeşti), vătaful de plai Anastasie (Bratoveşti), vornicul Zătreanu şi Vlăduţ medelnicerul Gănescu (Zătreni), praporgicul Zamfir Străchinescu (Obislavu), dar şi haiducul Coman la biserica de la Popi-Cornet (Vaideeni).
Zugrăvirea bisericilor de lemn este opera unor artişti consacraţi ai vremii care îşi puneau numele în pisanii, alături de ctitori: Zugravu Ilie Dumitrescu din Costeşti, Diaconu Nicolae din Cernişoara, Constantin zugravu din Măcăi, Dumitru din Lăunele, Nicolae Bunescu, Moise Popescu, Ioan zugrav din Teiuş Gheorghe, Nicolae şi Ioan din Urşi şi alţii”, ne-a spus prof. Florin Epure, director executiv DJC Vâlcea.

Diamantele din lemn din ținutul Vâlcii

Până de curând se ştia că biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva” din Mariţa (Vaideeni), construită în 1557, este cea mai veche biserică de lemn din Vâlcea, dar şi cea mai timpurie cunoscută la sud de Carpaţi. Cu ocazia strămutării bisericii din cătunul Angheleşti (Cărpinişu) din Pietrari de Jos, la Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni, în anul 2009, a fost descoperită inscripţia, aflată în timpanul ce desparte pronaosul de naos, care arată data primei ctitoriri: „8 decembrie 1655“. Datorită acestei descoperiri ea devine cea mai veche biserică de lemn şi este propusă pentru reclasare într-o categorie superioară.
Pe partea stângă a râului Costeşti, în satul Pietreni, se află ctitoria mitropolitului Ştefan cunoscută sub numele de „Biserica de lemn de la Grămeşti“, ridicată la anul 1664. Biserica din lemn de stejar, cu acoperiş de şiţă, se remarcă prin aşezarea pe un soclu înalt de calcar, ce îi dă aerul unei case boereşti, planul cu pridvor, tindă, naos şi altar în retrageri succesive, prin rafinamentul îmbinărilor şi decoraţiilor dulghereşti, prin colecţia de inscripţii adunate pe pereţii exteriori, icoanele de o bună calitate artistică şi portretul de ctitor. Prin valoarea artistică şi documentară, biserica de la Grămeşti din Pietreni este o capodoperă a secolului al XVII-lea, un obiective de patrimoniu de valoare naţională excepţională.
Biserica-bolniţă de la Stăneşti-Lunca (Lungești) este ctitoria din lemn ridicată la anul 1833 de Prea Cuvioasa Meletina, stareţa Schitului Mamu. Maica Meletina a contribuit după puterile şi priceperea ei la repararea schitului, la care adaugă un etaj chiliilor brâncoveneşti, reface clopotniţa şi turla avariate de un cutremur şi repară zidurile de incintă ale lăcaşului. Stareţa Meletina a început ridicarea bisericii după ce a terminat repararea zidurilor înconjurătoare de la Mamu. Bolniţa construită din lemn în formă de navă şi acoperită cu şindrilă a fost terminată la 12 iunie 1833.
Desigur, starea bună în care se află se datorează restaurării ei în timp, dar mai ales reparaţiilor făcute de enoriaşi, în anul 1960, sub conducerea preoţilor Dumitru Gr. Popescu şi Cristide Floricel. Biserica a fost restaurată de Direcţia Monumentelor Istorice între anii 1958-1960. Bolniţa din satul Lungeşti are o utilitate permanentă, întrucât se oficiază slujbe pentru înmormântări şi pomenirea morţilor.
Bisericuţa din lemn din Ciungetu (Malaia) este ridicată, la anul 1861, de Florea Ionescu împreună cu familia sa şi cu sătenii care sunt pictaţi în tabloul votiv. Biserica este construită din lemn de brad prin tehnica îmbinării tradiţionale a elementelor arhitecturale: chertare, coadă de rândunică, cep, cuie de lemn. A fost tencuită şi pictată în interior de zugravul Nicolae Bunescu al cărui nume este înscris la pisanie, cel care a realizat şi pictura catapetesmei într-o manieră de factură populară. Din septembrie 1967, biserica de lemn a fost închisă cultului, slujbele religioase ţinându-se astăzi în biserica nouă, de zid, din imediata vecinătate a celei monument.
Bisericuța de la Mănăstirea Dintr-un Lemn (Frâncești) înălțată, aşa cum spune legenda, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din lemnul unui singur stejar, a fost reconstruită după ce a a ars într-un incendiu şi refăcută în anul 1955. Biserica actuală a fost ridicată între anii 1810-1814 de Iancu căminaru, ginerele lui Constantin Socoteanu, ruda Episcopului Grigore Socoteanu. După restaurarea din 1938-1940, făcută de Ministerul Aerului şi Marinei acest ansamblu monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari. Biserica este lucrată din bârne groase, încheiate în coadă de rândunică. Are o formă dreptunghiulară şi nu depăşeşte patru metri în înălţime. Este înconjurată la exterior de un brâu în formă de frânghie răsucită (torsadă), săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă. Tâmpla sculptată în lemn de tei la anul 1814 este de o frumuseţe rară. Ascunsă şi păzită de “stejari seculari”, aidoma celui din care a fost zămislită, bisericuţa Mănăstirii Dintr-un Lemn încântă ochiul trecătorului şi dăruieşte bucurie sufletelor ce zăbovesc la adăpostul zidurilor ei.
Biserica din lemn “Sfântul Pantelimon” şi “Naşterea Maicii Domnului” din Băile Olăneşti („a lui Horea“) a fost construită iniţial la izvoarele Arieşului, de către meşterii ţărani din satul Albac. A fost cumpărată de Ionel Brătianu şi transportată cu trenul la „Vila Florica“ de la Ştefăneştii de Argeş. Pentru că rămăsese în stare de ruinare, Patriarhul Iustinian Marina a strămutat-o, din nou, în staţiunea Băile Olăneşti, în anul 1958. Construită din lemn de brad şi acoperită cu şiţă, în stil maramureşan, cu acoperiş alungit şi cu turlă înaltă, biserica este în formă de corabie, aşezată pe tălpi masive de stejar, cu temelie de bolovani de râu. Pictura din interiorul bisericii este pe pânză în tempera. Un medalion aflat în naos îl reprezintă pe Horea, capul moţilor răsculaţi pentru libertate în 1784, cel de la care şi-a luat denumirea biserica. Aflat la Vila Florica din Argeş, în anul 1908, Octavian Goga a fost profund impresionat de bisericuţă şi îi dedica un tulburător poem al cărui text se poate citi şi astăzi pe inscripţia de la intrarea în sfântul lăcaş: „Bisericuţă din Albac,/Tu eşti al vremurilor semn/Tot bietul nostru plâns sărac/E-nchis în trupul tău de lemn.

Bisericuțe de lemn vâlcene aflate în suferință

Din nefericire cele mai vechi dintre aceste piese de tezaur arhitectural şi iconografic riscă să cadă pradă intemperiilor şi asprimii veacurilor. Picturile au fost şterse de ploaie si de vânt, colturile au fost roase de trecerea timpului, iar lemnul putrezit sta sa ameninte insasi structura acestor biserici. Este cunoscut faptul că bisericile din lemn nu au o viaţă lungă. Ele pot rezista un secol sau cel mult două secole. Nevoile de conservare sunt în cele mai multe situaţii mult peste resursele locale. Restaurările conduse de specialişti sunt la rândul lor enorm de scumpe şi de multe ori exagerate.
Biserici de lemn aflate în suferinţă şi care aşteaptă o rază de lumină sunt bisericile „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din oraşul Brezoi (1789), „Cuvioasa Paraschiva” din Măgureni-Guşoieni (1766), “Înălţarea Domnului” de la Valea Scheiului-Dănicei (1767) sau “Cuvioasa Paraschiva” de la Budurăşti-Stoeneşti (1756). Biserica de la Suieşti-Stăneşti (1748) a fost mutată din satul Gâlgău (judeţul Sălaj), în anul 1950, de către Patriarhul Iustinian Marina şi se află în stare proastă de conservare. Biserica de lemn din Urşi, din comuna Popeşti (1775), a cărei boltă s-a prăbuşit în urmă cu câțiva ani strigă după ajutor. Biserica de la Sineşti (1746) a fost grav avariată de incendiul din anul 2004 și nici până astăzi nu s-au găsit soluţii pentru refacerea ei. Acestea sunt doar câteva dintre bisericile de lemn aflate în suferinţă, care aşteaptă urgente lucrări de consolidare şi restaurare, altfel, în câţiva ani se vor pierde.
De multe ori ignoranţa autorităţilor a permis timpului să şteargă urmele acestei tradiţii fundamentale ale culturii româneşti, însă din fericire în ultimul timp semnale noastre de alarmă au format o conştinţă colectivă în sensul reconsiderării acestor valori de patrimoniu cultural. Ne dorim ca şi aceste monumente care „plâng“ să aibă destinul celor restaurate sau salvate prin strămutare cum este cazul bisericii de la Mariţa (Vaideeni), a fost cuprinsă în proiectul iniţiat de Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru restaurarea a „16 biserici de lemn” din ţară şi a primit finanţare. Tot prin acest program al ministerului a fost restaurată şi biserica “Adormirea Maicii Domnului” de la Gruşetu (Costeşti).
La Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni au fost transferate şi salvate, până în prezent, trei biserici de lemn din secolul al XVIII-lea: „Adormirea Maicii Domnului” din Mângureni (Nicolae Bălcescu), „Intrarea în Biserică” din satul Mreneşti (Creţeni) şi “Sfântul Nicolae” din Angheleşti (Pietrari). Biserica de lemn “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, din satul Palanga (Amărăşti) a fost strămutată de ÎPS Calinic, în curtea Mănăstirii Curtea de Argeş. O altă biserică de lemn salvată într-un muzeu din judeţul Vâlcea este Biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” de la Memorialul Nicolae Bălcescu, strămutată în anul 1973 din satul Gâltofani. Biserica cu hramul ”Sfântul Nicolae” din Valea Mare (Berbeşti) a fost salvată de la ruinare în anul 2008 prin mutarea ei în centrul oraşului.
Numărul bisericilor de lemn este impresionant ele întâlnindu-se practic pe tot teritoriul judeţului, unele având o vechime de peste patru secole, păstrându-se până în zilele noastre nemodificate, altele reconstruite parţial sau total din elemente de zidărie. Fără să aibă măreţia celor maramureşene, multe dintre bisericile vâlcene sunt apreciate de către turişti, ele făcând parte integrantă şi definitorie din identitatea naţională, dintr-o ,,coloană infinită a spiritualităţii noastre”, iar salvarea lor ar trebui să constituie o prioritate pentru noi toți.

Letiţia LAZĂR
Material realizat cu ajutorul Prof. dr. Florin Epure, director executiv DJC Vâlcea