Slătioara – tărâm de poveste

Cu certitudine, Comuna Slătioara este una dintre cele mai frumoase localități din Vâlcea.

Situată în extremitatea vestică a judetului Vâlcea de-a lungul şoselei naţionale ce face legătura între Rm. Vâlcea şi Tg. Jiu, la o distanţă de 10 km de oraşul Horezu (Hurez), se învecinează la nord cu Vaideenii, la est cu oraşul Horezu şi com. Măldăreşti, la sud cu Stroieştii şi Mateeştii, iar la vest cu Alimpeştii Gorjului.
Satele Slătioarei încep astăzi cu Milostea, de la milostenie şi milogi poate, o răscruce de drumuri înainte de Târgul de la Polovragi, de Sfântul Ilie, la 20 Iulie, când se zicea că atunci se strângeau şandalii vremii veniţi de prin toate colţurile sărăciei lucii, să plece la cerşit; îi cărau căruţele şi cotiugele, pe măgari şi pe catâri, în roabe, după puteri fiecare, în cârje, de-a buşilea, ţopăind în jurul câte-unui ciomag de sânger sau de alun; alt sat mai era şi mai este Goruneşti, însă pădurile de gorun trecând din Măgurice în Măgură, nu mai sunt; au rămas salcâmii şi fagii, s-au rărit şi pustiit şi carpenii, şi ulmii şi jugastrii, şi sângerii, pe malurile Cernei s-au îndesit aninii şi pâlcurile de răchite; pe urmă veneau la rând Fometeştii, de la foamete, sigur robi, mănăstireşti, tăiaţi în două pe la 1775, de graniţa cu Imperiul Austro-Ungar, de pe urma căruia au rămas cazarmele crăieşti ale Mariei Tereza, ruine uriaşe de cărămidă roşieşi bârne de stejar si porţi de cărămidă zidită şi iarăşi Cerna, dându-le ocol până ajungea să se strecoare sub colinele Gurguiului, după ce învârtea ciutura morii lui Fulgoiu.
Alte sate nu mai erau, afară de Olari, aşezat chiar în mijlocul acestei poveşti, de care ţineau cătunele uitate de Dumnezeu, Coasta Cerbului, apoi Cociobi, Mănăseşti, Turiceşti, despărţite de Valea Omului şi de Valea Putineiului, care şerpuiau primăvara şi toamna în timpul ploilor, ca să piară aproape, în mijlocul verii, vărari; însă nu era casă sub tavanul scund al căreia să nu atârne pe un fel de pod paralel plimbele de anine pe care se uscau oalele si cănile şi ulcioarele vinete de pământ, mângâiat de mâinile lor noduroase ca nişte rădăcini.
Toată fiinţa lor şi a nevestelor şi copiilor mustea de vântul umed al pământului scos anume din Văile Ungurenilor, dincolo de Coasta Cerbului sau din Mesteceni, unde juca la vedere şi „negrul de Slătioara” căruia ei îi mai ziceau şi piper,
Grăuncioare negre dintr-un mineral misterios pe care hurezenii îl ardeau în cuptoare şi îl măcinau grijulii şi din făina lui făceau o vopsea maronie din care la coacerea talgerelor şi ale ciorbarelor şi ale ceştilor şi ulcioarelor, ieşea verdele-negru, ca fierea.
In viul nopţii, veneau aici săpătorii şi adânceau gropile din care horezanii amiruiau “negrul de Slătioara”, aidoma piperului. Slătiorenii n-aveau nevoie de el; oalele lor erau roşii cu gulere albe, din râuri de var, ca şi când pensulele lor ca nişte şomoiege ar fi fost muiate în lapte.
Ceramica lor era roşie şi cuminte, poezia ei stă în formele unduioase pe care le ocroteau în palmele butucănoase simţind mereu cu ochii închişi unde netezimea nu e ca obrazul de catifea.

Personalitățile locale, mândria locuitorilor comunei

Slătioara, ca şi alte comune şi oraşe, prin fondul său nativ a dat şi va da şi în viitor o serie de nume cu rezonanţă în diferite domenii de activitate.
– Dumitrescu Constantin – scriitor, născut în Rugetu la 15.03.1903 – D.C. L.R. pag. 246;
– Diaconescu Ion – filolog lingvist, prof. univ. doctor în filologie, născut la data de 04.08.1930 în Milostea, DLFR pag. 111;
– Săraru Constantin Grigore (Dinu) – scriitor, născut la 30.01.1932 în Rm. Vâlcea, membru al Uniunii Scriitorilor;
– Damian Ureche – poet, DCLR pag. 379, DDLR pag. 406;
– Florescu Constantin – actor;
– Vintilă Matei – ing. om de afaceri, fost senator;
– Dr. Maria Rădulescu;
– Dr. Brănescu-Răspop Maria;
– Dr. Ridiche Neluş.

Pe lângă această scurtă listă am putea enumera o întreagă pleiadă de dascăli, preoţi, şi alţi oameni de valoare ai localităţii Slătioara.

Gabi Cârjaliu