157 de ani de la Unirea Principatelor Române

Vâlcenii, Cuza Vodă şi Unirea cea Mică

Anul 1859 aducea cu el împlinirea visului generaţiei paşoptiste: unirea românilor din Moldova şi Ţara Românească, într-un singur stat. Manifestări publice de aderare la cauza unionistă au fost semnalate în cele două ţări romane. La Râmnic va lua fiinţă un Comitet Judeţean unionist, în anul 1857, ajuns apoi un club politic unionist, după model paşoptist. Acţiunea de desemnare a deputaţilor pentru Divanul ad-hoc era lansată la 2 mai 1857, către toţi administratorii de judeţe, odată cu firmanul Înaltei Porţi şi cu un „Regulament” necesar pentru înscrierea pe liste a alegătorilor.

Din martie până în iunie 1857, în Vâlcea, continuă acţiunea de înscriere pe listele de alegători a persoanelor pe categorii sociale şi după venituri, astfel că la sfârşitul lunii iunie lucrările preliminare erau în general încheiate. Administraţia judeţului trimite Departamentului de Interne, în anul 1857, situaţia statistică, din care se vede că 67 de cetăţeni, având o avere de cel puţin 8000 de lei şi având dreptul de a alege doi deputaţi şi 3022 neorăşeni, aveau dreptul de a desemna delegaţii pentru alegerea unui deputat. Zece mari proprietari care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan.
În calitate de episcop, Sfântul Calinic a luat parte la lucrările Divanului obştesc, iar în 1857 a fost deputat în Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti. A luat cuvântul în mai multe şedinţe, în diferite probleme. În primăvara aceluiaşi an a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le poruncea să se înalţe rugăciuni în toate bisericile „pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe calea legiuită viaţa patriei lor”. A făcut apoi parte din Adunarea electivă a ţării, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul Unirii reiese şi din pastorala adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie, la 28 ianuarie 1863, prin care-i îndeamnă să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nicio jertfă pentru binele obştesc, pentru că „cine este bun creştin este şi bun patriot”. Tot Calinic, prin Ordinul Episcopal 657 din 14 aprilie 1863, transmitea mănăstirilor, schiturilor şi parohiilor din Eparhia Râmnicului Noul Severin Ordonanţa domnească prin care limba română se instituia ca limbă oficială şi obligatorie de oficierea cultului în Biserică, atrăgând atenţia asupra „conformării întocmai”.
În urma dezbaterilor aprinse, electoratul şi-a ales reprezentanţi pentru Divanul ad-hoc: Stamate Budurescu din Foleştii de Jos, reprezentant al clăcaşilor, clucerul Nicu Lahovary şi marele logofăt Iordache Iancovescu, reprezentanţi ai marilor proprietari, Iancu Iancovescu, deputat al orăşenilor din Râmnic şi Nicolae Iancovescu din Horezu, deputat al proprietarilor mici şi mijlocii.
Ministrul de interne trimite, la 30 decembrie 1858, o circulară prin care cere şi autorităţilor vâlcene să aleagă şi să pregătească localurile pentru alegerile Adunării Naţionale.
Pentru alegerile din ziua de 24 ianuarie 1859, reprezentanţii vâlceni aleşi sunt: Costache Otetelişanu, Nicu Lahovary şi prinţul Barbu Ştirbei. Cu toate că acesta din urmă nu deţinea proprietăţi în judeţ, totuşi, graţie faptului că se găsea pe lista candidaţilor ce puteau fi aleşi în oricare centru de vot, el întruneşte sufragiul reprezentanţilor oraşului. Vâlcenii îi purtau o deosebită recunoştinţă domnitorului Barbu Ştirbei (1849-1856) pentru toate ctitoriile realizate în oraşul de la poalele Capelei: restaurarea Episcopiei şi a mănăstirii Bistriţa, un spital, o şcoală, Parcul Zăvoi şi altele. Statuia din parc mai aminteşte de acest domn binefăcător al urbei. Aceşti trei reprezentanţi, împreună cu episcopul Climent, vor fi solii judeţului care vor depune în urnă, la 24 ianuarie 1859, votul lor pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti.
Episcopul Climent al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Când Al. Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române.
Vestea alegerii aceluiaşi domn, pentru amândouă principatele găseşte Râmnicul într-un moment de mare sărbătoare. Se ţine o slujbă religioasă specială la care participă autorităţile locale şi un mare număr de locuitori ai oraşului. Locuitorii au ieşit pe străzi cu torţe aprinse în mâini şi s-au prins în Hora Unirii. Tot atunci, în saloanele Primăriei s-au primit felicitări, iar elevii Şcolii Secundare au dat un concert, în aplauzele asistenţei. Fanfara oraşului a cântat Hora Unirii până seara târziu.
În ziua de 5 februarie, va avea loc, în prezenţa delegatului din partea domnitorului, a maiorului Borănescu şi a tuturor oficialităţilor vâlcene, solemnitatea depunerii jurământului de credinţă de către dorobanţii judeţului, cu care ocazie populaţia îşi exprimă simpatia şi adeziunea pentru noile destine ale ţării. După două zile, o delegaţie vâlceană din care făcea parte şi reprezentantul ţăranilor, Ghiţă Ion Copăceanu din Buneşti, se vor duce la Bucureşti pentru a prezenta domnului Cuza mesajul de felicitare şi omagiile locuitorilor judeţului.
Alexandru Ioan Cuza şi-a propus să viziteze toate locurile noului stat. „Anunţătorul Român” va scrie pe larg despre acest eveniment arătând simpatia vâlcenilor faţă de domnitor. Cuza va fi primit, la 21 iunie, la bariera dinspre Olt a podului plutitor ce ducea în comuna Goranu, de o mulţime de oameni dornici să-şi vadă domnitorul, în frunte cu Ghiţă Golescu, administratorul judeţului: „Aici, ca şi în celelalte oraşe, locuitorii au salutat cu cel mai mare entuziasm venirea între dânşii a domnitorului. Buchete de flori, aclamaţii entuziaste, iluminaţie generală seara au fost manifestările adevăratei bucurii a oraşului Râmnicu Vâlcea”.
Cu prilejul primirii domnitorului, autorităţile oraşului de reşedinţă a judeţului fac o scurtă şi semnificativă prezentare asupra vieţii economico-sociale a judeţului. „Anunţătorul român” mai consemna că „Măria Sa a vizitat stabilimentele publice, spitalul, şcoala etc. A trecut după aceasta în revistă dorobanţii cărora, drept mulţumire, le-a făcut la toţi gratificaţii din caseta sa particulară, pe un unter-ofiţer l-a înălţat în grad de sublocotenent şi unui dorobanţ de ordonanţă i-a acordat distincţia de a purta dragonă de aur. Domnitorul şi-a continuat vizita la Ocnele Mari, mănăstirile Dintr-un Lemn, Bistriţa, Arnota şi Hurezi”. Pe întreg parcursul, locuitorii îi ieşeau în cale. Au fost ridicate minunate arcuri de triumf împodobite cu frunze de stejar şi numeroase buchete de flori. Călătoria lui Alexandru Ioan Cuza prin judeţ s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a locuitorilor oraşelor şi localităţilor vizitate, s-au dat spectacole artistice, s-a cântat şi jucat Hora Unirii, fiind considerată ca pe un adevărat imn al ţării.
Alexandru Ioan Cuza va întreprinde o nouă vizită în Vâlcea, în anul 1862. Va fi primit cu aceeaşi dragoste de către locuitorii acestor meleaguri, care vor ridica în amintirea evenimentului „Fântâna lui Cuza” pe defileul Oltului, în apropierea de Mănăstirea Cozia. Tot cu acest prilej, se creează în Râmnic un Comitet cetăţenesc care „în consideraţia marelui act naţional săvârşit de Măria sa Domnitorul” deschide o listă de subscripţie „drept semn de recunoştinţă şi pentru aducerea aminte a măreţelor fapte săvârşite” prin care vâlcenii vor strânge bani „după putinţă, pentru a face Măriei Sale Domnitorului şi ţării un dar de un tun, precum toate oraşele şi districtele ţării au manifestat dorinţa lor”.
Un monument de for public, înnegrit de vremuri stă părăsit în curtea fostei unităţi militare de la Vlădeşti. Statuia lui Alexandru Ioan Cuza, reprezentat în picioare, în mărime naturală, mai aminteşte, doar studenţilor care învaţă aici, de domnitorul care s-a stins, la numai 53 de ani, cu inima bolnavă de dorul de patrie, în oraşul german Heidelberg şi de izbânda Unirii celei Mici, la anul 1859.

Prof. Dr. Florin EPURE