Viaţa în munţi! Fostul viceprimar din Băbeni îşi aminteşte cu plăcere de perioada în care stătea cu lunile la stână şi căra brânza, cu cobiliţa, „în sat”

Moise Dănuleţ este un personaj aparte în Oraşul Băbeni. În anul 2004 a fost ales consilier local şi un an mai târziu viceprimar, funcţie pe care o deţinut-o până la alegerile locale trecute. În tinereţe a fost cioban veritabil, lucru de care este mândru. Dănuleţ îşi aminteşte cu plăcere despre lunile întregi pe care le-a petrecut în munţi, fără să vadă ţipenie de om prin apropiere, de lupta continuă cu vietăţile periculoase ale naturii sau de drumul de zeci de kilometri pe care îl parcurgea pe picioare pentru a duce brânza de burduf „în sat”.

Apă cărată la 1600 de metri cu ajutorul cobiliţei

Moise Dănuleţ s-a născut pe 4 octombrie 1960, la Băbeni, într-o familie de oameni muncitori: „Părinţii mei aveau în permanenţă 400-500 de oi de care aveam cu toţii grijă. Am crescut animale multe până în 2004, când am intrat în administraţie. Atunci am considerat că este normal şi corect să renunţ la această activitate. Ţineam oile la stână, în permanenţă, nu le plimbam. Eu, practic, mi-am petrecut copilăria în munţi şi nu îmi este ruşine cu acest lucru, din contră, sunt mândru. Ţin minte că mama mă învoia de la şcoală pe fiecare an în luna mai, cu o lună înainte de a începe vacanţa de vară. Învăţam, luam notele şi apoi plecam în munţi, mă mai întorceam pe 14 septembrie. Strângeam şi eu un ban, eram mândru. Ţin minte că din primii bani pe care i-am făcut, 113 lei, mi-am luat o pereche de pantofi şi o uniformă nouă. Nu era viaţă uşoară, gândiţi-vă că eram nevoit să car apa la 1600 de metri. Puneam cobiliţa pe umeri şi coboram după apă. Şi mergeam pe fiecare zi de câte trei ori. La coborât nu era greu dar vă daţi seama cum era la urcat…Era una dintre sarcinile mele şi o îndeplineam fără să mă plâng. Nu îmi era frică de nimic, ştiam fiecare cărare, fiecare izvor. Muntele pentru mine a fost o a doua casă.”


14 ore până „în sat”

Şi transportul brânzei de burduf „în sat” era o adevărată peripeţie: „Noi nu făceam telemea, nu aveam cum să o transportăm. Se făcea prea multă, nu aveam unde să o ţinem, cum să o ducem jos, aşa că făceam numai brânză de burduf. Şi în acea vreme totul se făcea manual, nu existau maşinăriile de acum. Burduful îl făceau părinţii mei din piele de oaie, din băşici de porc. Mă uitam fascinat la ei. Pielea se opăreşte în apă fierbinte, apoi se punea pe o lespede, să se întindă bine. Apoi se raşchetează, pentru a scăpa de păr. Acum e parfum, sunt tot felul de utilaje care te ajută. Pentru mine greul venea când trebuia să duc brânza în sat. Aveam la Câinenii de Argeş o gazdă unde o duceam şi o depozitam până toamna, Plecam de la stână la opt dimineaţa, puneam brânza de burduf pe cai sau pe măgari. Ajungeam în sat seara. Mergeam şi câte 14 ore pe picioare. Nu exista atunci o altă posibilitate de transport. Făceam câteva popasuri, de obicei la izvoare, pentru a se mai odihni animalele. Erau muncite şi ele, săracile. Nici nu le dădeam jos de pe ele brânza pentru că, vă daţi seama, nu o mai puteam eu urca singur.”


Duşmanii cu blană

Pericolele din munţi erau multe, de la furtunile şi ploile torenţiale şi până la animalele sălbatice: „Cu lighioanele aveam o luptă permanentă. Lupii şi urşii dădeau târcoale pe fiecare seară pentru a ajunge la oi. Făceam focuri mari, făceam zgomot, puneam cutii cu carbid pentru a le speria. Făceam de planton, cu schimbul, altfel era pericol mare să pierdem multe oi. Aveam şi nişte câini ciobăneşti extraordinară. Poate nu mă credeţi dar se organizau ca la armată. Seara, după ce îşi primeau porţia de mâncare, adică un cocoloş de mămăligă, se puneau în faţa strungii de oi, 60-70 de metri distanţă şi nu mai plecau de acolo. Noi ştiam, dacă latră de două ori era urs, dacă lătrau din alergare erau lupi. Acolo era o luptă pentru supravieţuire continuă. Ursul reuşea să îşi ţină respiraţia când ataca pentru a nu îl trăda mirosul. Izbea, fura o oaie şi omora alte patru sau cinci dacă trecea de câini. S-a întâmplat să găsim şi 25 de oi moarte. Şi caii se apărau, şi ei ştiam să lupte, le era frică de urşi dar pe lupi îi atacau. O întâmplare m-a marcat. Un iapă bătrână a reuşit să îşi salveze mânzul din gura lupilor care îl furaseră. S-a dus după ei şi l-a salvat. A şi omorât un lup. Pericolul cel mai mare era pe timp de furtună. Atunci câinii detectau mai greu mirosul lighioanelor. Mergeam şi atunci, pe rând afară. Ne intra apa şi în măduva oaselor. Intram în stână, ne uscam ciorapii apoi iar ieşeam şi ne udam din cap până în picioare. Îmi mai amintesc şi cât de greu făceam focul de multe ori. Foloseam şi pietrele de cremene şi iasca şi muşchi de brad. Dădeam în pietre până ieşea scânteia. Acum mă distrez când mă uit la câte un reportaj din acela de supravieţuire când personajul principal de acolo dă de două ori în piatră şi iese ditamai flacăra sau când focul ţine toată noaptea chiar dacă plouă torenţial sau când la prima aruncare prinde un peşte cât casa. În viaţa reală nu e deloc aşa, e cu mult mai greu”.

Nemţii de la Valea Surului

Rar se întâmpla ca la stâna ciobanilor să ajungă picior de om dar, culmea, Moise Dănuleţ a petrecut o noapte cu doi turişti veniţi tocmai din Germania: „E o întâmplare pe care nu o voi uita niciodată. Era în 1983, poate în 1984. Afară era ceaţă, o negură de nu te vedeai om cu om. Cei doi nemţi s-au rătăcit, căutau o bornă care să le indice pe unde să o ia spre cabana de la Valea Surului. Unul avea o barbă lungă, plină de gheaţă. Erau uzi leoarcă. I-am luat la stână, şi-au uscat hainele, au mâncat, s-au bucurat, erau speriaţi oleacă. Apoi le-am arătat drumul, ştiam locurile cu ochii închişi. Seara am petrecut cu ei, la cabana unde se cazaseră. Am băut toată noaptea Rom Jamaica. Îi ţin minte şi acum, nu ştiau româneşte o boabă, eu germană nici atât dar ne-am înţeles de minune.”

„Sălbăticia e în oraş, nu în munţi!”

Moise Dănuleţ e convins că la un moment dat se va întoarce la ocupaţia de pe vremuri şi spune că şi acum se simte mai bine în munţi decât în oraş: „Mai mult ca sigur îmi voi cumpăra nişte oi. Nu multe, 50-60 acolo să îmi amintească de vremurile de demult. Vă spun eu ceva, sălbăticia e mai mare aici, în oraş decât în munţi. Acolo trebuia să te fereşti de animale. Aici de oameni trebuie să te fereşti., Nu vedeţi că ne mâncăm unul pe altul? Acolo trebuie să respecți niște reguli de supraviețuire, altfel o pățești. Aici nu se respectăm nimic. Cât despre oierit, piere pe zi ce trece. Tinerii pleacă la studii și mulți nu se mai întorc acasă. Rămân în marile orașe sau în străinătate. Şi apoi, mai pune tu un copil să facă ce am făcut eu. Pune-l să meargă 14 ore pe picioare sau să care apă în munte, să vedem, face? ”

Gabi Cîrjaliu

Share...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0