Recenzie: Monede şi Monade – Poezia, calea spre infinit (partea II)

monedeO antologie este o operă sui generis, care însumează creaţiile de referinţă ale diverşilor autori. În acest sens, cartea intitulată Monede şi Monade reuneşte creaţiile literare esenţiale a patru poeţi: Alina Neagoe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu şi Andreea Guse.

Andreea Guse scrie o poezie delicată, de o fineţe aparte, simplitatea expresivă fiind rezultatul nobleţii spirituale, al unei abordări naturale a imaginarului poetic. Lirica autoarei are o muzicalitate îmbietoare, iar versurile armonioase, concepute fie în spirit ludic, fie în note nostalgice, compun o frescă a unui suflet ardent, care tânjeste după fericire.
Poemul intitulat Autodefinire evocă răsfrângerea eului în ,”n” ipostaze, fiinţa umană fiind într-o eternă căutare a Sinelui. Transfigurarea artistică a definiţiei eului interior se realizează în forma enumerării stărilor pe care le ia: „ În mine există cineva care caută / Şi cineva care asteaptă / Şi cineva care plânge / Şi cineva care îngenunchează”.
Supratema poeziilor Andreei Guse este dragostea, o forţă care mişcă fiinţa umană spre alte sfere, dă sens întregului univers. Dragostea capătă valenţele energiei divine, o energie care restabileşte echilibrul dintre om şi existenţă. Împlinirea prin dragoste este în viziunea poetei, o eliberare, o pătrundere în infinit: „Mi-a fost teamă / Bănuind / Că-n mine / S-a trezit / Gestul extatic / Al eliberării unuia / Prin celălalt…” (Teamă).
În unele creaţii, sentimentul tristeţii, al nostalgiei. devine prilejul călătoriei înspre trecut. Meditaţia întregeşte cadrul romantic, unde sufletul se pierde pe lungile coridoare ale aşteptării şi se transformă în piatră: „ Erai dincolo de dincolo, / Te bănuiam undeva / Într-un adânc de suflet. / Dar n-ai venit. / Te-am aşteptat cuminte, / Te-am aşteptat până când m-am făcut granit. / Acum, zadarnic ai mai fi venit: / Granitul nu simte…” (Suflet de piatră).
Poemul Cealaltă oglindă subliniază relaţia dintre esenţă şi aparenţă, exprimă procesul dedublării eului interior. Dualitatea individului rezultă din faptul că fiinţa socială acceptă stereotipuri, ba chiar şi le însuşeste, dar artistul vrea să găsească sensul sacru al vietii, căutând necontenit drumul spre Absolut. Contradicţiile se întâlnesc totuşi, undeva, într-un punct comun, într-un loc în care fiinţa umană se armonizează, se întregeşte. Cealaltă oglindă este de fapt, cealaltă parte a omului, celălalt eu, subconştientul aflat mereu în aşteptare: „ O oglindă în care, faţa mea/ Se apropie de mine / Şi râde”.
Poeta tânjeşte după armonia spirituală, vrea să regăsească fericirea, să îşi asume condiţia umană într-un context de respiraţie uşoara, firească: „ Mi-e sete de un prieten în ceasu-acesta lung / Să-l simt tăcut alături ca o vioară plină / Să-i spun cum urc spre steaua pe care n-o ajung / Cu tălpile de humă robite de lumină” (Mi-e sete).
Din punct de vedre stilistic, poezia Andreei Guse îmbrătişează tehnica modernistă, versurile având structură liberă. Muzicalitatea cuvintelor, limbajul firesc, imaginile artistice delicate subliniază măiestria poetică a autoarei. Andreea Guse scrie o poezie sinceră, cu trăiri autentice, o poezie ce emană fiorii unui suflet frumos.

Alina Neagoe, ultima poetă antologată, dar nu şi cea din urmă, întregeste caleidoscopul imaginar al acestei cărţi. Poezia Alinei ne invită la o călătorie în tărâmul copilăriei, al povestilor cu tâlc, unde sufletul îşi regăseste pacea. Versurile clădesc o minunată lume a stărilor de exaltare, unde sufletul e liber să alerge printre veacuri. Tematica abordată de poetă exprimă predilecţia pentru cultivarea spiritualităţii creştine şi a folclorului românesc.
Creaţia literară este o pledoarie pentru apărarea fiinţei umane prin artă, prin Frumos; este o invitaţie la cunoaştere(autocunoaştere). De multe ori, poemele Alinei Neagoe sunt refulările unui suflet obosit de viaţa cotidiană. Poezia are funcţie cathartică, autoarea reuşind să evadeze din banalul existenţial, prin prisma artei. Conţinutul versurilor are o frăgezime tematică aparte, fiindcă vegetalul este în comuniune perfectă cu omul, imaginarul poetic având coordonatele unui univers încărcat de magie.
Eul liric conştientizează condiţia umilă în raport cu Divinitatea, ceea ce aduce note de tristeţe, dorul de nemărginit fiind axa fundamentală a creaţiilor Alinei Neagoe. Căutările sunt intense, aproape nevralgice, iar setea de Infinit, de Absolut, de Dumnezeu este atât de puternică, încât poezia devine forma de legătură dintre artist şi Demiurg. Uneori, deziluziile, tristeţile, suferinţa, adâncesc fiinţa umană într-o lume goală, fără sens, dar poeta reuşeşte să restabilească echilibrul interior prin credinţă, făurind un castel menit să o apere de toate relele: „ Dezbrăcat sunt pe-afară,/ Gol dinăuntru, / De prisos fac vremii ecou, / N-am suflet, am viaţă,/ N-am suflet, am pietre / Şi-aş zidi un castel / Undeva, / din nou…” (Castelul)
Ceea ce este autentic în poezia Alinei, este cromatica, culoarea, utilizată în sens semantic. Culoarea aleasă exprimă o stare, o idee, sau chiar, un concept. Stările de spirit sunt corelate cu diferite culori, conferind versurilor, o notă distinctă: „ Şi-am crezut că nu e floare/ Nici albastru pe pământ, / ce strivindu-l cu piciorul/ să nu sadă neclintit. / Şi-am crezut că se cuvine, / În gândirea-mi muritoare,/ Ca tot omul să tot calce/ Orice-albastru şi-orice floare.” (Albastru). Culoarea dobândeşte calitate semantică, are rol de semn lingvistic, are conţinut. Aici intervine originalitatea viziunii artistice a Alinei Neagoe.
În anumite creatii, întâlnim o metrică de tip popular, ceea ce arată gustul poetei pentru folclor: „ Nu ştiu cum şi până unde/ Ţi-oi mai priponi sub tâmple,/ De iubirea mea frugală, Ciocârliile din vară/ Busuioacelor de tară…” (Joacă de drag). Structura lexicală, vocabular amintesc de expresiile populare, specifice unei gândiri curate, arhaice. Universul liric este presărat cu oglindiri ale sufletului ţărănesc românesc, subliniind specificul nostru spiritual ancestral, în această lume aflată în prea mare viteză. Arhaismele utilizate de poetă întregesc decorul rustic al plăsmuirilor, oferă cititorului acel farmec desprins din timpuri imemoriale.
Anumite poezii sunt concepute în spiritul cântecului popular, indicând predispoziţia pentru spatiul spiritual al străbunilor. Metrica specifică textului folcloric atestă o bună cunoastere a metricii de acest tip, autoarea posedând un complex bagaj de cunoştinţe. Alina Neagoe are o măiestrie nativă în arta prozodică, versurile având o muzicalitate aparte: „ Foaie verde dor de mine, / Cât sânge-mi curge prin vine/ Tot îmi e cu – alesătură/ Pe zăvelca, neagră, mură/ În garoafe sângerii/ Luminând poteci pustii / Peste poale cu cheiţă/ Ţesute în patru iţe,/ Şi mă poartă în pridvor/ Ţi să vreau, nu pot să mor,/ Că-nflori-voi pe năframă/ Pân-oi scârbi moartea neagră” (Cântec).
În contextul poeziei contemporane, lirica sa are un loc aparte, îndepărtându-se de estetica postmodernistă a versului alb, integrând în acest orizont, o poezie cu implicaţii conceptuale de tip tradiţionalist. Estetica versurilor sale se detaşează de vesul liber al doctrinei actuale, ceea ce dă autenticitate creatiei lirice. Alina Neagoe poartă pecetea unei atitudini livreşti de necontestat, versul său fiind expresia unui spirit instruit, elevat. Universul imaginar ne poartă în spaţiul sincerităţii, al sentimentelor nedisimulate(copilăria), în matricea originară a spiritului românesc (satul), poezia fiind cheia spre desluşirea tâlcului existenţei. Alina Neagoe scrie o poezie născută din dor, din dorinţa de a evada spre spaţii siderale; este un vis frumos care o separă de realitatea stereotipă. Poezia devine calea de refugiu într-o lume în care peripeţiile sufletului se metamorfozează în acte de creaţie.
Antologia de faţă reuneşte creaţiile a patru poeţi ce se îmbarcă împreună pentru a începe călătoria spre tărâmul Frumosului, Adevărului şi Dreptăţii. Versurile sunt mărturia vie că omul poate învinge banalitatea vieţii, prin intermediul artei. Cititorul este invitat să ia parte la această călătorie şi să descopere sensul existenţei, având ca puncte de reper, harta simbolică lăsată de cei patru poeţi: Alina Neagoe, Andreea Guse, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu.

Prof. dr. Mihaela Rădulescu