Pelerini vâlceni pe urme de poveste, istorie şi credinţă în Maramureş

La primele ore ale dimineții de vineri, 7 octombrie, care amenința cu ploaia Râmnicul, 48 de pelerini vâlceni au plecat din fața Bisericii “Șfinții Apostoli Petru și Pavel”. Cu toții am lăsat în spate norii și ne-am îndreptat către unul dintre locurile mirifice ale României, Maramureșul. Drumul e lung, peste 450 de kilometri, dar nimeni nu se gândește la asta, ci la minunățiile pe care urma să le vedem. Parohul bisericii din Cartierul Nord al Municipiului, Cristian Alexandru Bănuţă, ne dă binecuvântarea, îi miruește pe toți prezenți, se spune “Tatăl Nostru” și autocarul se urnește. Timpul trece repede, răsăritul ne prinde aproape de Cluj-Napoca.


Mănăstirea Parva-Rebra, prima oprire

Trecem de Bistrița Năsăud și ne abatem puțin din drumul către Maramureș. Primul popas lung îl facem la Mănăstirea Parva-Rebra care poartă hramul bisericii din fața căreia a început pelerinajul, “Petru și Pavel”. Rămânem uimiți de curățenia impecabilă, de spațiile verzi, de picturile și tot ce înseamnă mănastirea înălțată în pădurile dintre satele Parva și Rebra. Biserica se află pe locul unei foste biserici monahale din anul 1755. Mănăstirea Parva Rebra a fost desființată în anul 1782. Biserica din cărămida a fost zidită în anul 1963. Abia în anul 1993 mănăstirea își recapătă viața de post și rugăciune de odinioară. E vineri și suntem invitați la o masă de post. Preparatele au un gust mai bun ca la oricare restaurant de lux. Savurăm supa de legume, piureul de cartofi, friptura de soia și cozonacul, le mulțumim gazdelor pentru ospitalitate și ne reluăm drumul spre Maramureș.


De la Cascada Cailor la Mănăstirea Moisei

“Cu ajutorul lui Dumnezeu ajungem la timp să prindem ultima cursă la telescaun pentru a vizita azi Cascada Cailor”, spune preotul Cristian Bănuță. Așa se și întâmplă, ajungem repede în Maramureș, admirăm celebrele porți sculptate, apoi intrăm în Stațiunea Borșa, locul de unde avea să urcăm spre Rezervația Naturală a Munților Rodnei. 20 de minute cât durează drumul cu telecabina suntem fermecați de peisajele pe care majoritatea dintre noi le văzusem doar în poze sau la televizor. Ajungem sus și coborâm spre Cascada Cailor. Cascada Cailor este specială. Se formează din apa care se adună pe Muntele Cailor în urma topirii zăpezilor de pe masiv și a ploilor de pe munte. Acestea se strâng într-un circ glaciar, alunecă pe versantul cel mai abrupt al muntelui Piatra Rea și se revarsă peste Podul Cailor. Șuvoaiele de apă par de culoare argintie și cad peste stânci de la o înălțime de aproximativ 97 de metri. În ceea ce privește legendele spuse de localnici despre Cascada Cailor, sunt mai multe variante. Cea mai populară spune că urşii din zonă obișnuiau să atace hergheliile de cai, iar aceştia, încolţiţi la marginea prăpastiei, au căzut în prăpastie. Potrivit legendei, cascada s-a format din lacrimile păstorilor care au plâns după animalele pierdute.


Lăsăm în urmă cascada, urcăm spre locul de unde urma să coborâm cu telescaunul. Deja sunt ore bune de la plecarea din Râmnic, dar nimeni nu se plânge. Nici cel mai tânăr dintre pelerini, Ionuț, dar nici bunicuțele trecute de 70 de ani. Pe drum ne întâlnim cu localnici în căutare de ciuperci. Aflăm că se vând cu 40 lei kilogramul, dar se strâng greu și concurența e mare. Deja se lasă seara și prima zi a pelerinajului programează încă un loc de vizitat, Mănăstirea Moisei, primul lăcaș de cult maramureșean.
“Am vorbit la telefon cu gazda noastră din aceste trei zile. O să ne aștepte la pensiune cu multe bunătăți maramureșene, mi-a spus că are surprize multe. Până atunci vom vizita una din mănăstirile celebre în Maramureș, Moisei”, spune părintele Cristian Bănuță. Și ajungem la Mănăstirea Moisei. Exact la asfințit, ceea ce face să vedem lăcașul de cult în imagini de vis. Totul e impresionant, bisericuța veche de lemn, biserica mare, poarta de intrare și zidul de piatră, altarul de vară construit în stil maramureșean. E locul unde ți-ai dori să stai ore, zile, săptămâni… După o zi plină ajungem la pansiunea aflată în Maramureșul istoric, la câțiva kilometri distanță de Sighetul Marmației. Și surprizele culinare au fost savurate de toți pelerinii. Ciorbă maramureșeană, sărmăluțe, gogoși abia dospite, un păhărel de palincă și așa se termină prima zi a pelerinajului.

Minunăţiile de a doua zi: Mocănița, Săpânța, Mănăstirea Peri, Balul Strugurelui

Trezirea e devreme, nu e timp de lenevit. Pornim spre una din atracțiile Maramureșului, dar și ale României, plimbarea cu Mocănița. O oră de mers cu autocarul și ajungem la Vișeul de Sus. Plimbarea pe ultima cale forestieră a Munților Carpați merită toți banii. Peisaje în stânga și în dreapta și în aproximativ două ore și jumătate ajungem la stația finală, Paltin, la kilometrul 21,6. Aerul de munte, un pahar de vin fiert, o plăcintă maramureșeană, totul te face să uiți de stresul zilnic. Drumul de întoarcere e mai scurt și destinația următoare una de asemenea simbolică pentru Maramureș și pentru întregul turism românesc – Cimitirul Vesel de la Săpânța, opera unuia din meșterii maramureșeni, care a lăsat moștenire o adevărată comoară, Ioan Stan Pătraș. Sculptor de cruci și artist, acesta a decis să treacă peste abordarea tradițională în realizarea unei cruci de lemn. Om simplu, religios și cu frică de Dumnezeu, a înțeles că moartea face parte din viață. Acest lucru l-a determinat să nu mai privească moartea cu rigiditatea cu care suntem obișnuiți. Așa a venit ideea construirii unui cimitir cu cruci viu colorate și cu mesaje care prezintă o scenă importantă din viața defunctului. Biserica din curtea cimitirului este și ea impresionantă. Este în plin proces de reconstrucție și investiția este una mare. Nu am apucat să citim toate mesajele scrise pe cele peste 800 de cruci din Cimitirul Vesel, dar rămânem cu convingerea că moartea poate să fie privită ca un drum spre veșnicie, așa cum spuneau și dacii la vremea lor.


Urcăm în autocar și aflăm lucruri absolut impresionante de la preotul Cristian Bănuță: “Am stat mult de vorbă cu preotul de aici. La Săpânța se întâmplă lucruri impresionante. De exemplu, dacă sunt probleme, clopotul bisericii se trage și în doar câteva minute cimitirul se umple de credincioșii ortodocși… Mi-a mai povestit că duminica toată lumea vine la slujbă în costum tradițional, așa cum se întâmplă și la nunți. Și că la fiecare priveghi stau în permanență zeci de peroane și că mortul nu este băgat în biserică, slujba se face acasă la familie. Asta înseamnă unitate, asta înseamnă credință”. Despre slujbele de duminică ne povestește și o bunicuță care locuiește în imediata apropiere a cimitirului: “Așa este, toți mergem în costum tradițional la slujba de duminică. O să rămâneți surprinși, dar în biserică intră doar câțiva dintre noi, cei mai bătrâni. Vă mirați și vă întrebați de ce…. Pentru că noi stăm afară și le permitem astfel turiștilor să viziteze biserica. Așa e normal…, noi suntem gazde, dumneavoastră oaspeți”.


Destinația finală a zilei a doua din Maramureș este Mănăstirea Peri. O adevărată bijuterie a zonei, a României, a rezistenței ortodoxismului românesc. Așezată pe malul românesc al râului Tisa, în Parcul Dendrologic Livada, în imediata apropiere a graniţei cu Ucraina, mănăstirea a fost construită în amintirea vechii mănăstiri Peri, distrusă în anul 1761 de către trupele generalului austriac Bukow, din cauza faptului că românii refuzau să treacă la catolicism. Ctitorul mănăstirii, preotul Grigore Luțai din Sapânța, s-a gândit că istoria locului nu trebuie abandonată, iar în amintirea fostului locaș de cult din Peri, acum pe teritoriul Ucrainei, este ridicată acum o nouă mănăstire. Lucrările au debutat în anul 1996 și în anul 2004 terminate. Este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, ceea ce a făcut ca ea să fie înscrisă în Cartea Recordurilor. Se remarcă prin turla sa, de o înălţime impresionantă, ce măsoară 78 de metri. Datorită acestei imense turle, mănăstirea este vizibilă chiar de la 5 km depărtare.


Plecăm spre pensiune. dar mai facem un popas neprogramat. În localitatea Câmpulung la Tisa în stânga și în dreapta observăm tineri îmbrăcați în costume tradiționale maghiare și presupunem că toi merg la o nuntă. Aflăm că locul de întâlnire este căminul cultural, pentru Balul Strugurelui, ținut în fiecare an pe 5 octombrie. Suntem norocoși! Admirăm câteva dansuri tradiționale ungurești, îi pozăm și ne pozăm alături de tineri. Ură între români și maghiari? În Maramureș nu!
“Am vorbit cu unul dintre organizatori, este un bal tradițional al ungurilor, dar la care participă și celelalte comunități din zonă, românii, ucrainienii și rromii. Nimeni nu se ceartă cu nimeni aici”, ne explică preotul Cristian Bănuță. Ziua a doua se termină cu un nou festin culinar maramureşean la Pensiunea După Apă la Răzvan. Încă o noapte pe plai maramureșean și avea să pornim înapoi spre casă…


Ultima zi – Memorialul Victimelor Comunismului, Mănăstirea Bârsana, Cetatea Sighișoara

Dacă vizitezi Maramureșul, ca pelerin sau ca simplu turist, nu ai voie să ratezi Memorialul Victimelor Comunismului. Muzeul se găsește în fosta închisoare de la Sighet, construită în anul 1857. Această închisoare a jucat un rol esențial în perioada de început a comunismului în România, contribuind semnificativ la oprimarea clasei intelectuale românești. Între anii 1950-1955, când închisoarea era una de maximă securitate, au fost aduşi aici în deplin secret 200 de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari, episcopi și preoți greco-catolici și ortodocşi. Totul te impresionează, celulele unde au murit Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, celula neagră, celula de tortură și expozițiile diverse. Ceea ce nu vei uita niciodată este expoziția de scrisori trimise de deținuți familiilor.


Încărcați emoțional, plecăm spre ultima destinație din Maramureș, Mănăstirea Bârsana, considerată perla ortodoxismului zonei. Istoria mănăstirii este una impresionantă. A fost construită de familia lui Dragoş Voievod în secolul al XVI-lea pe malul stâng al Izei, fiind strămutată apoi pe malul drept pe locul numit Podul Mănăstirii. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului a fost desfiinţată, oficial, în 1740. Iar la 12 iulie 1791 mănăstirea a fost desfiinţată şi ea, călugării au fost alungaţi şi s-au refugiat în Moldova la Mănăstirea Neamţ. Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile şi clădirile anexe distruse, averea confiscata. Reînfiinţarea mănăstirii nu s-a putut concretiza decât după 1989, când bârsăneştii, împreună cu Părintele paroh Gheorghe Urda, au luat hotărârea să ridice o nouă mănăstire pe locul unde a fost cea veche şi, în 1991, au început să adune materialul lemnos pentru biserica mănăstirii.
Biserica în stil maramureşean, altarul de vară, Stăreţia, Casa Voievodală, Casa Maicilor, Muzeul de icoane şi carte veche Gavril de Bârsana, florile și zonele verzi, toate te impresionează. Corul măicuțelor este unul divin. Avem noroc și prindem ultima parte a slujbei de duminică și vorba veche “Raiul pe pământ” pare să fi fost rostită prima dată la Mănăstirea Bârsana.
Lăsăm în urmă minunatul Maramureș, cu speranța că-l vom revedea cât de curând. Seara târziu ajungem și la ultimul popas, Cetetea Sighișoarei. Plouă mărunt, dar putem simți aerul medieval. Așa se termină trei zile de poveste petrecute în Maramureș. Zie pe care, cu siguranță, cei 48 de pelerini vâlceni nu le vor uita nciodată.

Gabi Cârjaliu
Letiţia Lazăr

Share...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0