300 ani de la moartea mucenicească a Sfântului Antim Ivireanul

În acest septembrie, al zilelor noastre, marcăm trei veacuri de la moartea mucenicească a celui care a păstorit Eparhia Râmnicului și Mitropolia Țării Românești. În luna septembrie a anului 1716, la numai doi ani după martiriul Brâncovenilor, Înaltpreasfințitul Antim Ivireanul era caterisit, bătut, alungat, și, în cele din urmă, ucis, iar trupul său aruncat într-un râu, nu departe de cetatea Adrianopolului.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în ţară, de la Constantinopol, pe cel care se născuse în ținutul Iviriei, botezat cu numele de Andrei și care fusese răpit de turci la vârsta de 16 ani și vândut ca sclav. Florentinul Antonio Maria del Chiaro ne spune despre el că poseda, pe lângă arta tiparului şi sculptura, pictura, gravura în lemn şi broderia. Numit la conducerea tipografiei Mitropoliei Bucureştilor, Andrei a intrat în rândul monahilor, schimbându-şi numele în Antim şi începând cu tipărirea cărţilor greceşti. La 16 martie 1705, Antim ajunge Episcop de Râmnic. În anii păstoririi eparhiei râmnicene (1705-1708) s-au tipărit nouă cărţi. La moartea Înaltului Teodosie (27 ianuarie 1708) ierarhului Antim îi este încredinţat scaunul de mitropolit al Țării Românești.
Odată cu pierderile turcești și de înaintarea austriecilor în Oltenia, din anul 1716, crește și numărul acțiunilor antiotomane și antifanariote. Relațiile dintre domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat şi Antim, mitropolitul țării, care avea o atitudine fățișă antiotomană, se răcesc tot mai mult.
“Istoria” lui Del Chiaro și cronicile lui Radu Popescu și Mitrofan Grigoras arată că, pe la mijlocul lunii august, la curtea domnească, ajunsese un zvon că un detașament austriac, care “se slobozise” pe la Câineni, și ajunsese la Pitești, se pregătea să intre în capitala țării. Speriat, Nicolae Mavrocordat se grăbește să părăsească tronul și se refugiază în raiaua turcească de la Giurgiu, unde îl însoțește – împotriva voinței sale -, mitropolitul Antim.
Cronicarul Radu Popescu spune că, pe acest traseu, undeva, de la Călugăreni în jos, spre Dunăre, unde făcuseră popas, între domnitor şi mitropolit s-a produs ruptura finală. Antim îi declară lui Mavrocordat că nu poate “lăsa turma fără păstor” în fața iminentei ocupări, și se întoarce la Bucureşti. Aici va trece de partea boierilor filoaustrieci şi-l va “unge” domn pe marele vornic Pătraşcu Brezoianu (acesta nu fusese prezent la ceremonie).
Vodă Mavrocordat, își dă seama, în cele din urmă, că totul fusese doar o diversiune și revine în Capitală unde îi taie capul vornicului Brezoianu, iar pe Mitropolitul Antim, care avea scrisori ce dovedeau că “făcuse învoieli cu germanii”, îl va da pe mâna turcilor, care l-au batjocorit, smulgându-i barba, punându-i tichie roşie pe cap, răspopindu-l cu sila, redându-i numele de Andrei. A fost ținut închis, câteva zile, în beciul palatului domnesc, până la sosirea grammatei de caterisire, care fusese semnată de Patriarhul Ieremia al III-lea și de 11 înalți arhierei. Documentul îi aducea fostului mitropolit învinuiri din cele mai îngrozitoare: de la magie și vrăjitorie, până la conspirație și răscoală împotriva împărăției turcești și a domnitorului Țării Românești.
Patriarhia ecumenică s-a grăbit să-l „dezbrace de harul divin”, emițând acel nedrept caterisis şi sultanul l-a condamnat la surghiun pe viață, la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de la muntele Sinai. Nu a apucat să ajungă la destinaţie pentru că în urma unui ordin venit de la Înalta Poartă, a fost ucis pe drum, de ostaşii turci, în dreptul localităţii Gallipoli iar trupul a fost aruncat în râul Tundja, cel mai mare afluent al Mariţei (Bulgaria). Data exactă a martiriului nu este cunoscută, probabil acesta s-a petrecut în ultima decadă a lunii septembrie, căci la 22 septembrie Antim era încă în viață și semna ultimul său document.
Așa a sfârșit din viață, prin moarte martirică, cel ce își pusese toate zilele sale în slujba Domnului Hristos și a Bisericii. Dacă dușmanii au ținut să-și arate bucuria acestei tragedii, poporul și-a plâns cu lacrimi amare păstorul.
Nedreapta caterisire a marelui ierarh a fost ștearsă de către Patriarhia Ecumenică, abia peste două veacuri și jumătate, în anul 1966. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât, în ziua de 21 iunie 1992, ca Marele Ierarh Antim să fie așezat în rândul sfinţilor.

Dr. Florin Epure, director executiv al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vâlcea